De Paşte, chiloţii tetra erau la putere

În perioada asta îmi era foarte greu. Mă refer la copilăria petrecută de dinaintea Paștelui. Era o frenezie a curățeniei. Fiecare femeie de la țară, pentru că acolo am crescut, se întrecea în a-și înfrumuseța casa. Se scoteau covoarele de iută și se spălau cu detergent, se frecau cu periile, se aruncau pe porțile gardurilor și se limpezeau cu apa de la furtun. Toată ulița era o baltă generală. Canalizarea era o poveste, ba nici aia nu era, că nu auzisem despre așa ceva pe la sate.

Cred că se dezvoltase și o competiție acerbă, îndârjită, ale muierilor din sat, care avea ca scop etalarea averii ascunse prin dulapuri. Ulucile se umpleau încă din zori cu capetele persane, cu traversele care erau bătute în cuie pe pereți, cu ștergarele de la icoane, perdelele de la geamuri erau albite cu clor, dar nu prea mult să nu se rupă. Se spălau toate cele din prin case, se ștergea mobila de praf, se mătura temeinic, iar cine avea un aspirator era un fericit. La noi în casă exista un aspirator Record. O chestie lungă și roșie foarte gălăgioasă. e auzea de la trei case în jur când îl porneam. Parcă aveam și o doză de mândrie știind că ne aud vecinii aspiratorul. Ei nu aveau...

Toate treburile casei, astea cu curăţenia de primăvară, cădeau pe umerii femeilor, care, uneori depăşite de volumul mare de muncă, apelau la ajutorul copiilor din dotare. Măgăreaţa asta cădea şi pe mine. Pe toate le suportam cum le sportam, dar la ştersul geamurilor era un calvar. Pe vremea aia nu erau soluţii, lavete şi alte şmecherii din astea. Lucra fiecare cu ce avea şi pe cât avea, iar din punctul ăsta de vedere nu ne puteam plânge. Aveam la geamuri de şters de înnebuneam o zi întreagă. Holul casei, prispa cum i se spune în sud, târnaţul - cum e cunoscut în Ardeal, fusese închis de tata. A tras cornier, a pus geamuri, a chituit, iar restul nu l-a mai interesat. Mama singură nu putea să le spele singură şi mă chema, ba nu, mă punea pe mine să o ajut. E pe dinăuntru pe scaun, eu afară pe scară. Şi toată ziua urcam şi coboram. Geamurile erau mici, dacă erau suprafeţe mari era o treabă, dar aşa, să te ţii distracţie.

Lua mama chiloţii tetra pe care nu-i mai purta, îi spăla, îi rupea, punea într-un lighean apă cu oţet, după o reţetă pe care nu am descifrat-o nici până azi, şi porneam la treabă. Fiecare pe partea lui, dădeam, cu chiloţii rupţi şi îmbibaţi, pe geam pentru a spăla rahatul de muşte, apoi ştergeam cu ziare. Trebuia să uscăm şi să curăţăm bine. Ne uitam pe la colţuri, să nu rămână dâre, că râde lumea de noi.

Aveam sentimentul că nu mai termin niciodată, că pe măsură ce munceam tot mai mult finalitatea efortului nostru era tot mai îndepărtat. Nu aveam răbdare, gândul îmi zbura la joacă. Mă mai amăgea mama cu promisiunea unor cadouri, scrâşneam din dinţi şi frecm mai departe. Uneori se uscau chiloţii înainte să terminăm de şters geamurile de la înălţime. Nu mai coboram, ne puneam pe scuipat. Asta ne mai amuza. Dar, între noi fie vorba, ştiţi ce bine curăţă saliva geamurile!? Nu aveţi idee...

Dar era fantastic de frumos când gătam treaba. Eram mândru de ceea ce reuşeam. Cred că asta trăia fiecare familie în parte, bucuria unei Învieri primite în curăţenie.

Era o vaţă grea, dar nu rea, chiar frumoasă în simplitatea ei.