Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Interviuri pe Facebook: Cătă Tibori despre el și nu numai

miercuri, 8 ianuarie 2014

În urmă cu câteva luni nu știam nimic despre el, iar despre munca minunată pentru sufletele noastre nici nu visam. L-am cunoscut în parc. La Simeria. Ovidiu l-a rugat să vină să dea și mai multă viață grădinii de pe malul Mureșului. Atunci am rămas înmărmurit. Dumnezeu a făcut ca în zona parcului să nu plouă, deși peste tot turna cu găleata, oamenii au venit cu sutele, iar spectacolul a fost unul înmărmuritor. Frigul nu a fost resimțit... Adică a fost, dar târziu, după terminarea spectacolului. L-am rugat pe Cătălin Tibori, inima trupei Syncreto, să îmi vorbească. A acceptat și totul a început așa...

Cătălin Tibori
- Dragă prietene, am întârziat nepermis de mult, dar a fost din cauza unor aspecte neprevăzute. Te rog să accepți scuzele mele. La ora 14 putem începe?
- Sunt on line si aștept "ordonanțele dumneavoastră".
- Bună ziua. Și vă rog, dacă nu sunt prea abuziv, să folosiți diacritice și să renunțați la formalisme.
- Desigur, cum să nu, preastimabile domn.
- Esti gata, ca să zic așa!?
- Gata! Am cafeaua în față, țigara fumegă...
- Ne cunoaștem de puțină vreme, dar am senzația că ne știm de o viață. Ție ți se întâmplă chestiuni din astea?
- ”Mult”-ul sau ”puțin”-ul sunt chestiuni relative la timp sau spațiu. Relațiile umane sunt, însă manifestări spontane, sunt ”ereignis”, cum ar spune Heidegger. Ele reprezintă, prin urmare, ”evenimente” relative la întâlniri și la ingredientele care se evidențiază atunci. Cred cu tărie în întâlnirile providențiale. Cred cu și mai multă tărie în iubirea dintre oameni. Cred și în dragostea la prima vedere... indiferent că este vorba despre iubirea camaraderească sau despre cea senzuală. Pomeneam înainte despre ”mult” sau ”puțin”, adică despre cantitățile relative la timp și spațiu. Ei bine, ”iubirea” se sustrage acestor coordonate și se supune unei legi de inifinite ori mai frumoase - cea a spontaneității. În virtutea acestei legi, s-a petrecut și întâlnirea dintre noi doi, la spectacolul de poezie a lui Gabi Bota, dacă nu mă înșeală memoria. Nu este așa? Iubesc poveștile și, după cum știi, le folosesc mult în spectacolele Syncreto. Uite, tocmai mi-am adus aminte una... Se spune că Zeul Suprem, după ce a creat oamenii, le-a legat de gleznă un fir invizibil și apoi le-a dat drumul în lume. Firele fiecăruia se pot lungi la infinit, se pot înnoda de firele celorlați oameni, se pot elibera, însă nu se rup niciodată. Ei bine, cred că destinul fiecărui om este în mare măsură legat de atingerea firului său de firele celorlați și de interacțiunea diferită dintre acestea. Între noi doi se pare că a fost o atingere ”foarte bună” – ”just from the beginnig” pentru că și eu am sentimentul că ne știm de o viață... Revin la întrebare... Nu mi se întâmplă frecvent și nici nu cred că este important să mi se întâmple cu o anumită periodicitate astfel de lucruri. Ele se întâmplă atunci când TREBUIE să mi se întâmple. Ele sunt providențiale, iar providența joacă după legi arbitrare. Pentru mine miracolul se găsește la mediana dintre nevoia și dorința mea de a întâlni un om și răspunsul pe care providența mi-l oferă. Așa am întâlnit-o pe Eveline... într-o cafenea unde intrasem pur și simplu ca să beau o cafea. Și iată, că astăzi, ea este ”iubita mea cosmică” fără de care visele mele ar fi mult mai sărace, mult mai puține... În concluzie, providența are legile ei proprii care se sustrag logicii umane: intrarea mea în cafenea, venirea mea din Grecia direct la Simeria, prezența lui Eve acolo în cafenea, prezența ta acolo în Parc... interacțiunea fericită dintre noi... toate astea fac parte din atingerea subtilă a firelor invizibile pe care le avem legate de glezne și cu care ne pendulăm prin lume. Gata! Next, please!
- Auzi, amânăm, te rog să mă ierți.
- Nici o problemă, avem tot timpul din lume. S-a întâmplat ceva?
- Mulțumesc pentru înțelegere. Rahaturi... Next!
- Trec... toate rahaturile trec.
- Cred că ești un haiduc. Așa este?
- Poți să-mi explici ce înțelegi prin ”haiduc”? :))
- Faptul că faci artă pentru bogați și întorci acțiuni de suflet pentru cei care suferă.
- O, God! Nu m-am imaginat niciodată așa, însă mă voi strădui să fac un exercițiu de imaginație, de dragul tău...
- Păi, e simplu, cred eu. Consumatorul de artă, de frumos, trebuie să fi depășit asigurarea nevoilor primare, ba chiar să fie destul de evoluat ca individ. Asta presupune resurse. Nu!?
- Din perspectiva mea, human=human, umanitatea mea este identică cu umanitatea oricui, de aceea bogăția sau sărăcia sunt adjective care fac parte dintr-un fond lexical distinct acestui context pe care mi-l imaginez eu... Arta pe care mi-o doresc și pe care o fac este pentru toți oamenii care își sunt dispuși să își expună umanitatea și visarea. Este exact ca și în iubire... Iubești pe cineva pentru OMUL pe care îl reprezintă, nu pentru cât de bogat sau sărac este. Ei, bine, dacă ajustăm puțin paradigma ”sărăciei” sau a ”bogăției” și ne referim la ele drept atribute ale sufletului...
- Nu vorbeam despre iubire. Arta e un consumabil.
- Consumabil ca și... trecător sau consumabil ca și ”bun”, ”produs”?
- Da. La produs mă refeream, dar întrebarea ta e perfectă.
- Arta presupune un suport pragmatic și un suport ideal. Suportul pragmatic al poeziei este hârtia, cartonul, editorul, lanțul de distribuție, lemnul poliței pe care este așezată bucoavna în librării. Dar, resortul intern al generării textului poetic este unul care se sustrage unei paradigme pragmatice și se conduce după propriile sale reguli - ideale! Resortul intern al poetului nu ține cont de cât de mulți bani are pe card sau dacă șofează un Merțan sau se preumblă cu tramvaiul. Aici lucrurile par destul de simple: ai talent sau nu ai! Iar talentul nu se poate cumpăra cu bani, din fericire.
- Corect! Există o doză de mercantilism în artă?
- Oh, da... există o doză foarte mare de mercantilism, fără îndoială. În paradigma postmodernă asistăm la ”show”-uri, astea de se vând bine sau cel mai bine... Ce este ”show”-ul și de ce oamenii se îmbulzesc la ”show”-uri și își rup gâtul pentru un bilet în plus?
- Pentru circ!?... Apropo, de ce crezi că oamenii, care la nivel declarativ, susțin binele, iubesc frumosul, merg la teatru să vadă drame!? Să se repoziționeze sufletește, să pară că sunt mai buni!?
- Pentru a satisface latura lor ”shallow” - acesta este răspunsul la întrebarea ta ”Pentru circ?”
- Aștept.
- Aristotel susținea rolul kathartic al artei, scenele sanglante, personajele mefistofelice, Iago, toate fac parte din pleiada de trăiri umane de care nu are nici un sens să ne fie teamă. ”Sunt om și nimic din ceea ce este uman nu trebuie să-mi fie străin”. Să-l judecăm pe Don Jose că a înjunghiat-o pe Carmen în fața arenei? Să-l condamnăm?
- De ce să nu-l judecăm pe șarpe!?
- Oare de ce nu am încerca mai degrabă să-l înțelegem...?! De câte ori, oare, nu am fost răpuși de dragoste și am fost îngenuncheați de oamenii în mâna cărora ne-am pus sufletul?
- Pentru că e mai ușor să te lași pradă decât să lupți. Auzi, eu pun întrebările... :)))
- Fix pix, ăsta-i un dialog, nu un monolog. :))) Raskolnikov și crima justificată intelectual, ce zici de asta?
- Justificată intelectual... Hm... gata să accept asta, mi se pare greu de înțeles justificarea emoțională. Când te-ai ucis ultima dată?
- Cătă nu se ucide pe sine, dar trebuie să admit că puțin din Cătă moare la fiecare cădere în cap a Prințului din Levant sau de fiecare dată când se sting luminile la finalul unui spectacol. Mor puțin câte puțin cu fiecare personaj pe care îl nasc pe scenă... eu așa simt...
- Spre a te naște? Mai bun!? Dacă tot mergi pe drumul desăvârșirii!?
Un motiv rezonabil pentru care Cătălin a mai întârziat cu răspunsurile
- O clipă că am pupat-o pe Eve... Cred, că la nivel inconștient, îmi caut mântuirea pe scenă, murind acolo pe lemnul ăla paluxat. Acesta este felul meu de a-i spune Zeului...
- Sper că mai mișcă, sau poate că pentru tine clipa... Ce să zic!? depinde la ce te raportezi.
- ...asta iubesc și sunt în stare să dau tot ceea ce am pentru aceste momente. Da, încă mai mișcă. Trăim fiecare clipă... ne iubim...
- Pe scenă te simți liber sau independent!?
- So, cred ca atunci cand voi ajunge în fața Zeului voi putea să-l privesc în ochi și să-i spun ce am iubit și pentru ce aș fi fost în stare să îmi dau viața... Sunt unele momente de liberate iar altele de independență În definitiv, sunt liber să fac orice pe scenă sau să creez iluzia libertății mele. Prințul este liber, actorul este cel mult ”indepandent”.
- Sufletele dau faliment?
- De multe ori.
- Același sau diferite?
- Aceleași în situații diferite...
- Condamnăm crime. Logic să fie așa, dar uciderea sufletului, în ciuda trupului aproape perfect, viu, trece uneori neobservată.
- ... sau... suflete diferite în situații similare. De cele mai multe ori, da...nimeni nu se duce la pomana sufletului, nimeni nu comemorează 6 luni de când a murit sufletul. În schimb, îl comemorăm pe Ștefan cel Mare și Sfânt, pe Baba Novac ori pe Sfântul Apostol Petru. La cimitir mergem să aprindem o lumânare acolo unde este îngropat trupul pentru că, poate este singura evidență fenomenologică de care dispunem.
- E mai ușor perceptibil?
- Vezi bine. Pentru că îl percepem în mod evident. Pentru că trupul este supus generării și coruperii. Despre suflet avem dubii... există? nu există? Te-a durut vreodată sufletul? Rău? Rău de tot? Da? ...ei... iată dovada...
- Mda... vreau să te pipăi și să urlu ESTE! QED-ul tău poate suferi niște nuanțări.
- :)) Aia era despre Doamne-Doamne! Arghezi nu era atât de interesat de aspecte ”psihopat”-ologice. Desigur... că se poate, te rog...
- Nu e cazul. Ce te neîmplinește!? Asta dacă așa stau lucrurile.
- Cel mai mult mă ne-împlinește lipsa de iubire. Nu pot funcționa dacă nu iubesc și dacă nu sunt iubit pentru mine aceasta este condiția de posibilitate pentru tot ceea ce fac, cu celelalte... pot trăi în pace. Tu?
- Eu ce?
- Pe tine ce te ne-împlinește? Faci pe ”niznaiul”?
- Gradul de prezență/absență a iubirii. Poate las impresia unui mimetism în dialog, dar asta e.
- Crezi? De ce crezi asta?
- Nu cred. Simt! De ce Syncreto!?
- Stai o clipă! Tocmai m-a pupat Eveline... și mi-am pierdut șirul 
- Pentru Syncreto te pup și eu.
- Syncreto - pentru fericirea celor 11 prieteni care lucrăm în acest proiect, pentru fericirea celor din jurul nostru, pentru visele noastre, pentru sentimentul că facem un lucru foarte important. Pentru noi Syncreto este un mod de viață, lucrăm zilnic, trăim zilnic cu acest proiect în minte. De ce Syncreto? Pentru că fără Syncreto nu mai putem fi... noi înșine.
- Cum ți s-a părut când ați fost în Parcul Dendrologic de la Simeria. V-a rugat Ovidiu Manoilescu să veniți. Cu ce gânduri ați plecat de acolo!?
- La Simeria... a fost un miracol, peste tot a plouat, la intrarea în Simeria ploua, în parc nici un strop; apoi, primul eveniment de așa anvergură după 300 de ani, sute de oameni care au venit acolo. Ce pot să mai zic...
- Că reveniți!
- ORICÂND!!!!! Cu Ovi am avut o discuție despre ce putem face pentru Parc.
- MEREU.
- ...și în timpul discuției s-a ivit această idee, utopică la început. De unde scenă? De unde curent? De unde aia? De unde aialaltă? Sincer, lui Ovi i-a venit ideea ca Syncreto să vină în Parc, iar noi am fost foarte foarte foarte fericiți. Pentru noi a fost ca și un vis care a devenit realitate, te rog să mă crezi. Ovi este fratele meu, iar între frați nu există rugăminți, ci doar empatii.
- Câtă ipocrizie există în oameni!?
- Uite, că mi-ai adus aminte de încă un lucru care mă ne-împlinește. Pasivitatea. Pasivitatea noastră, a semenilor noștri. Poate că acesta este un posibil izvor al ipocriziei. Este simplu și comod să dai un ”like” sau un ”share” la un caz social sau la nu știu ce eveniment.
- Asistăm la un militantism click-uitor!? Ba, chiar un mod de viață!?
- Că, da, vrei să afișezi cât de preocupat ești de nu știu ce cauză. Dar, câți dintre cei care acționează butoane pe interfața web se smulg din pasivitatea proprie și devin activi... nu militanți, ci activi!
- Devenim leneși.
- Trăim fără îndoială într-o lume click-uitoare... Ai mare dreptate! Cu cât mai multe click-uri și view-uri cu atât mai bine. Subtituim treptat-treptat prezența fizică, corporală, spirituală cu avatare virtuale. Înlocuim identitatea reală cu nick-name-uri... Aplauzele cu ”Like”-uri și ”Share”-uri. Inventariem și colecționăm prieteni despre care nu știm nimic. Doar de amorul arhivei. ...Și poate al orgoliului... sau poate de teama singurătății. Cine poate știi?
- Chiar așa, din lista ta de prieteni pe câți îi simți!?
- O ceartă în viața reală este complicată. În viața virtuală se rezolvă cu un simplu ”Unfriend”. Sincer, am în jur de 1.200 de prieteni pe Facebook. Pe 90% dintre ei îi cunosc, într-un fel... am vorbit cel puțin o dată sau ne-am cunoscut într-un context. După spectacole, primesc cereri destule, însă nu le mai accept. Pentru asta există pagina oficială Syncreto. Nu este un gest de infatuare, te rog să mă crezi, ci doar unul de igienă; pentru că viața mea privată îmi aparține și așa vreau să rămână... doar a mea.
- Ai văzut că oamenii, în online, sunt alții? Se resetează parcă... bunii devin răi și invers. :))
- Oamenii își construiesc o mască socială în online, la fel ca și în viața ”reală”.
- Care e crezul tău indestructibil?
- Iubesc și trăiesc clipa! Revin la întrebarea anterioară.
- ...
- Crearea unei măști sociale în viața reală este un efort prodigios. Un efort care se aseamănă cu cel de elaborare a unui rol. Ei bine, on line-ul scurtează substanțial timpul de elaborare a acestui ”rol”.
- Suntem așa de goi încât e nevoie să ne îmbrăcăm!?
- Grație câtorva click-uri ne putem schimba sexul, orientarea sexuală, statusul social. Teoretic putem deveni oricine sau orice. ”Sebi Schnautzer” nu este el în spatele butoanelor, nu? ))))) Eu cred că, de cele mai multe ori, desconsiderăm, prea-plinul din noi, adică patrimoniul emoțional fabulos pe care îl avem. Frumusețea pe care o putem desena în fiecare zi. ”Tous les matins du monde” aduc o prăpastie imensă între vulnerabilitatea chipului nostru adormit și ”scutul” pe care trebuie să ni-l construim și să-l purtăm în timpul zilei. Avem nevoie de machiaje? De haine? De cine ne ascundem! În primul rând de noi înșine... Atunci, cine suntem noi cu adevărat?
- La final, te rog să ne înveselești, spune-ne o pățanie amuzantă de la repetiții. Te rog.
- :)))) Acum vreo 3 săptămâni, repetam împreună cu Cristina Faur săritura mistrețului din finalul poeziei lui Doinaș. Și încercam variante noi față de săritura frontală pe care o știi și tu... La un moment dat, Cristinei îi vine ideea ”genialoidă” să îmi sară cu picioarele în spate. Zis și făcut! Eu mă întorc cu spatele și aștept săritura Cristinei. Mă gândeam în sinea mea unde o să ”aterizez”. Și aștept săritură mistrețului. Și aștept... o simt pe Cristina cum pleacă înspre mine în alergare. Îi aud pașii grei, buf, buf. Îi aud elanul. Îi aștept lovitura picioarelor între omoplați. Și... simt cum mă lasă picioarele și mă prăbușesc ca un sac de cartofi. Cristina în loc de omoplați a nimerit cu piciorul în rinichiul meu drept. Mărturie stă imaginea care valorează, după cum știm cât 1.000 de cuvinte!
Lovitura de grație aplicată Prințului...
- Știi ceva!?
- Stiu multe, dar poate ”ceva” nu știu!
- Te-am pupat. Ura, și la gară!
- Te-am pupat și eu pe fruntea ta ”dănșteaptă”.
- Bine că ești tu Syncreto!
- Am sperat până în ultima clipă că și tu ești...
- De ce vrei să strici totul pe final!?
- Ca ca oamenii care ne citesc să rămână cu o senzație după discuția asta...
- Mă, ai făcut psihologie? Emoțiile sunt reale, restul e imaginație. Hai, la gară!
- Hai, Rapidu'!

Niciun comentariu:

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading