Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Ciudățenii de român

marți, 7 ianuarie 2014

Nici nu știu cum să încep? Să fiu indignat, să râd, să nu mă intereseze!? Habar nu am. Dacă rândurile astea, de mai jos, o să vă pară haotice înseamnă că așa este.
Am observat o ușoară modificare de poziționare a celor care au plecat la muncă peste hotare. Bine, nu numai la muncă. Unii dintre ei se raportează diferit la românii din România, pe care îi consideră inferiori lor. E clar că egali nu avem cum să fim, iar asta este o utopie. Nu suntem egali nici în fața lui Dumnezeu. Revenind, cineva din Canada spunea altcuiva, tot o persoană plecată din țară, că nu are rost să intre în dialog cu cei din RO pe motiv că nu are cu cine să discute. Altădată, o doamnă stabilită pe plaiuri iberice spune că la voi nu există spirit civic.
Nu știu ce sentimente lăuntrice determină o asemenea schimbare de atitudine. Presupunând o creștere calitativă a persoanelor în cauză, mă gândesc că vor să ne împărtășească din preaplinul lor luminos - da, vorbesc serios și asta îmi place să cred -, dar o atitudine vădit superioară este una generatoare de dialog!? Mă întreb și eu. Sigur, că avem multe defecte, fie luați individual, fie ca nație, dar ce motivație trebuie să ai pentru a-i umili pe cei din RO sau pe voii respectivi, știind că printre aceștia se numără bunicii tăi, părinții sau, poate, chiar copiii. Îmbunătățirea unui sistem se poate face exclusiv prin metode dureroase, mai ales sufletește, sau există și alternativa unui dialog bazat pe toleranță față de cel care este fie inferior, fie considerat așa!?
Pe de altă parte, nu trebuie să privim în cei care ne oferă o idee, o părere, ba chiar o critică, un adversar, ci un partener de polemică argumentată.
Da, mi s-a mai spus și am ajuns să recunosc asta, sunt un ciudat.
Sunt ciudat pentru că mi se strânge inima când un prieten nu răspunde la telefon și îmi surâde sufletul când îl aud și simt că este bine. Straniu mai sunt și pentru că nu înțeleg chestia aia cât timp nu zic nimic înseamnă că e bine. Ciudățenia mea se manifestă și cu privire la exprimarea gândurilor bune, pozitive față de un om, indiferent dacă este sau nu prieten.  Bizar mai sunt pentru că atunci când simt nevoia încerc să vorbesc cu prietenii, doar așa, fără un motiv direct, doar acela al bucuriei sufletești. Mă simt un inadaptat că vreau să generez zâmbete în jur... Dar cel mai ciudat lucru este că nu vreau să mă vindec.
Știu că am momente când mă simt golit de mine, că mă simt fără a avea nimic de oferit și atunci apare ca din senin un om care mă umple de suflet și o iau, iar, de la capăt. Sunt conștient că plictisesc, nu e nimic scandalos în ceea ce spun, dar ăsta e crezul meu. Sunt gata să cedez, de bună voie, tot ce am construit și dobândit în viața asta efemeră pentru a-mi apăra nebunia asta. Nu vreau nimic din ceea ce aparține altcuiva, dacă vrea cineva ceva de la mine, din ceea ce am, sunt gata să îl dau. Dar nu a să renunț la visul meu. Știu că e greu de trăit cu el, o simt, mai știu că este imposibil de atins, dar, ce, voi nu aveți din astea!?
Chiar, voi ce visați!?...

Niciun comentariu:

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading