Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Raiul văzut printre zăbrele

luni, 4 noiembrie 2013

- Alo, domnu’ Terteci?
- Da!
- De la Cămin vă deranjăm, s-a schimbat programul!?
Mă uit la ceas, 1115!
- Nu, în cinci minute suntem la dumneavoastră.
- În regulă, bunicii sunt gata de la ora 1000, aşa sunt ei mai nerăbdători.
Ne oprim, eu şi Ovidiu, lângă parcul de lângă primăria din Hunedoara. Un microbuz vişiniu aştepta...
- Nu cred că e ăsta, spune Ovimano.
- Stai că îl sun pe om...
Imediat un bărbat coboară din maşină, ne facem semne că ne-am recunoscut şi, tot prin semne, îi spun să ne urmeze. Parcăm în faţa Căminului de persoane vârstnice, asta e denumirea oficială, în limbaj uzual e recunoscut ca „azil”. După ce deschidem larg porţile căsuţei, îl rugăm pe şofer să bage maşina în curte. Să fie mai aproape, mai la îndemână... Mă uit în jur şi mă cuprinde depresia. Stabilimentul e amplasat sub buza unui cimitir. Destul de dezolant şi de puţin inspirată alegerea locaţiei. Oamenii ăia sunt ţinuţi aproape de destinaţia finală, ignorându-se atât statutul lor, cât mai ales sufletele lor. Ei sunt dincolo de orice... uitaţi! Iertată să-mi fie francheţea, dar asta am constatat din discuţiile cu cei care-i îngrijesc zilnic. Dar să revin, bătrânii, din cauza – deşi unii dintre ei având în vedere starea lor de sănătate sunt tentaţi să spună datorită – statului lor privesc zilnic cimitirul. Şi chiar şi aşa, uitaţi de lume, îngrijiţi cum dă Dumnezeu – şi aici mă refer la aspectul material, că de oameni cu suflet au parte, dar nu e suficient – bunicii mi-au revelat încă o dată insignifianţa preocupărilor cotidiene. Cele din societatea modernă.
O doamnă gârbovită stătea în iarbă şi ţinea de ureche un câine, un caniche negru.
- Ce faceţi?
- Iese pe stradă şi pe urmă greu îl mai prind.
Câinele, iubit de toată lumea de acolo, încerca să prindă o ocazie să fugă. Nu ştiu ce impuls interior îi determina comportamentul – dorinţa de libertate, teama generată de locul în care se afla, acela de ultim popas pentru cei care-l hrăneau, nu ştiu. Dar îşi dorea să iasă şi să fugă.
- Lăsaţi, îl ţin eu, urcaţi în maşină, am spus eu încercând să nu arăt ce trăiesc în clipele alea...
Am apucat căţelul de după cap şi am început să vorbesc cu el. Docil! Ne-am împrietenit destul de repede. În timpul ăsta bătrâneii se urcau rând pe rând în microbuzul pregătit special pentru ei.
- Gata, s-a urcat toată lumea!
- Să pornim...
Când am ajuns în parcul de la Simeria am rămas mut. Niciodată nu a fost atât de viu la vreo plimbare. Sau nu ştiu eu. Oameni frumoşi au venit să petreacă duminica în parc, au adus câte ceva să-i trateze pe oaspeţii în vârstă... La scurt timp a ajuns şi microbuzul... Alene, agale, greoi, cu paşi târâiţi, unul câte unul cobora şi, după ce punea picioarele pe pământ, priveau roată. Erau curioşi şi bucuroşi în acelaşi timp. După ce s-au cunoscut cu oamenii minunaţi din grup au fost invitaţi să meargă în plimbare. Am văzut cum au început să râdă, să glumească unii cu alţii, se tachinau uşor, dar cu grijă să nu cumva să se rănească ireversibil. Nu din alt motiv, dar oamenii ăia au realizat că poate nu mai e suficient timp ca ele, rănile, să se vindece.
Un domn, slăbuţ, în costum şi şapcă, a mers tot timpul încet, acelaşi ritm, cu mâinile la spate. Privea peste tot încercând să vadă tot ceea ce nu a apucat până acum. Din când în când mi se părea că-l aud oftând. Nu ştiam cum să reacţionez. Primul impuls era să mă întorc şi să-l întreb cu ce pot să-l ajut. Mă temeam de răspunsul lui. M-am făcut că nu aud, dar îl observam cu coada ochiului... Şi-a dat seama.
- Nu am nimic, mă doare, dar nu sunt medicamente pentru asta. Mă doare că nu am apucat să văd astea mai devreme.
Mi-a fost ciudă pe mine. Din topor, aşa cum sunt eu, nu am reuşit să eschivez, să ascund ceea ce simţeam şi l-am rănit şi mai mult. A plecat, iar eu am rămas să mă uit după el. După câţiva paşi s-a oprit brusc şi s-a întors către mine.
- Hai, vino să vorbim. Ăsta nu e parc, e pădure.
- Se poate spune şi aşa.
- Frumos, domnule. Ce suprafaţă are!?
- Cam 75 de hectare...
A plecat imediat după răspuns. Fără logică. Aşa credeam atunci. Mi-am dat seama că nu-l interesa deloc suprafaţa parcului, nu vroia să mă lase răvăşit, vroia să se asigure că EU sunt bine. Am realizat asta acasă, târziu în noapte...
Un alt bărbat, mai bondoc şi mai vioi, îmbrăcat la costum mă abordează...
- Am avut o prietenă din Hunedoara, mă invita mereu să vin să văd parcul dendrologic. Nu am apucat, a murit, eu... Dar, uite că mi-am văzut visul cu ochii.
Fiecare bunic are povestea lui de viaţă, mai mult sau mai puţin patetică, mai mult su mai puţin zbuciumată, dar toţi au un singur lucru în comun, un finish al vieţii sub acelaşi acoperiş. E dincolo de puterea noastră de a înţelege, a celor „de afară”, cum şi-au reconstruit familii, pentru că toţi de acolo reprezintă o familie pentru fiecare persoană în parte.
Cel mai mult m-a impresionat un bătrân care nu a vrut să mănânce, să bea şi a stat tot timpul retras, S-a refugiat pe banca de la intrarea în parc şi a stat acolo tot timpul. Am mers la el să-l rog să accepte o prăjitură, un pahar cu apă sau suc. Nu a vrut.
- Haideţi să staţi cu noi, să vorbim.
- Nu vin, domnule, eu put.
Am rămas înmărmurit. Era un monument de bun simţ. Nu vroia să stânjenească pe cineva...
Dar ştiţi ce e mai impresionant decât toate astea!? Faptul că aleg să vadă ce e frumos în jur.
Terifiant este că oamenii ăia au alocaţi 8,3 lei de persoană pentru trei mese zilnice şi două gustări. Lor nu le trebuie nimic, ei aşa spun... Le-ar fi util un televizor cu diagonală mai mare, să poată vedea şi ei ceva. Au unul micuţ. Se strâng în jurul lui şi se mulţumesc să audă ce e la televizor, iar cei care văd mai bine le povestesc celorlalţi emisiunile sau filmele.
O să aveţi televizor, bunicilor...
Oamenii de acolo simt că trăiesc în rai, chiar sub buza cimitirului şi cu zăbrele la ferestre...

2 comentarii:

Darie Adrian spunea...

Am rămas fără cuvinte...

FataDeDac spunea...

Minunat...

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading