Nu am fost niciodată un tip cu succes la fete, deși nu pot spune că nu mi-am dorit asta. Uneori îmi doream atât de mult încât mă durea. Priveam cu invidie la cei din jurul meu și mi se părea atât de ușor modul în care le vrăjeau pe frumoasele din preajmă. Când mai plecam de la vreo petrecere, chermeză cum îi spuneam noi în tinerețe, dezamăgit pentru că mă amăgeam mereu, în mod invariabil, că de data asta am să răpesc inima cuiva, îmi făceam tot felul de scenarii, care avea rolul, așa credeam eu, că o să mă scoată din marasmul meu emoțional. Îmi proiectam discursuri, momente romantice, gesturi teatrale, tot lucrurile care ar trebui făcute și cuvintele care ar trebui rostite în momentele alea. Dar, mereu, și iar și iar, se întâmpla același lucru, dădeam cu bâta-n baltă, intram cu oiștea-n gard, mă făceam de minune... Ajunsesem să râd și eu de mine. Râd chiar și acum când scriu aceste rânduri.
În timpul liceului, pe care l-am făcut la Giurgiu, mă aciuasem, asta am mai spus-o, pe lângă teatrul din oraș, Ion Vasilescu. Nu orașul, oameni buni, ci teatrul, la el mă refer acum. Ajunsesem un fel de copil de trupă care ajuta la toate treburile casei. Săptămânal veneau minim două spectacole în oraș, fiecare cu recuzita lui. Atunci era de muncă. Puneam mâna și descărcam tot soiul de obiecte, instrumente, costume. Mai dădeam o mână de ajutor la aranjarea lor în scenă și primeam, în schimb dreptul de a intra gratis, în sensul de a nu cumpăra cu bani accesul la spectacol, în sală. În timp am ajuns de am câștigat încrederea conducerii și mi s-a oferit șansa de a aduce și câțiva colegi cu mine, care să intre și ei pe spinarea mea moca. Mă simțeam așa de mândru că nu-mi ajungeai cu prăjina la nas. Eu, băiatul de la țară, care lăsase lanțul vacii și coada sapei, ajunsesem să aduc pe alții la spectacol. Dacă ne ma gândim că în clasă la mine mai erau 34 de fete și niciun băiat, vă dați seama cam ce macho mă credeam. Mă credeam, pentru că în realitate eram un pârlit de care se foloseau gagicile să mai petreacă și ele puțin fără să plătească.
Prin anul trei de liceu, aveam și eu 17 ani, ajunsesem dă mă lăsau oamenii de la teatru să manevrez luminile. Îmi amintesc și acum ce emoții am avut prima dată când pus mâna pe panoul cu potențiometre. Parcă eram Dumnezeul scenei, de mine depindea cum și în ce lumină apăreau artiștii. Ca orice parvenit, am avut impresia că munca mea era mai importantă decât actul artistic, munca profesioniștilor.
Într-o astfel de seară, cuminte la pupitrul de lumini, îmi vedem de ale mele. La un moment dat întorc capul către sală și văd lângă colegele mele o fată necunoscută. Era așa de frumoasă, modul în care lumina difuză se reflecta de pe decorul scenei pe fața și părul ei făcea să pară o zeiță. Noroc că a fost lângă mine tehnicianul de serviciu și mi-a tras o scaltoacă după ceafă, trezindu-mă la realitate.
- Terteciule, întâi munca, apoi distracția.
Din când în cânn îmi mai aruncam câte un ochi către făptura apărută de nicăieri. Mă captivau zâmbetul ei și modul în care și rearanja părul lung cu mișcări bruște ale capului. Abia așteptam să se termine reprezentația celor de la Fantasio, teatrul de revistă din Constanța, pentru a ajunge în preajma ei.
La final, am aflat că este cunoștința unei colege de-a mea, am mers cu toții pe jos, în puterea nopții, care era una friguroasă de început de noiembrie, pentru a o conduce acasă.
Din momentul ăla nu am mai avut liniște aproape o săptămână. Visam și o visam, mă gândeam la ea zi de zi. Nu știam cum o cheamă, nu îndrăzneam să o întreb pe colega mea care este numele prietenei sale. Mă frământam și mă topeam pe picioare. Asta până-ntr-o zi, când am decis să trec la fapte.
După orele de școală, am venit acasă, m-am spălat în lighean cu apă încălzită pe soba cu lemne, mi-am tăiat unghiile, m-am spălat pe dinți, am ales cele mai bune haine ale mele și am plecat în oraș. Am cutreierat toate cele trei florării giurgiuvene pentru a găsi florile cele mai frumoase, iar când am simțit că sunt pregătit, am plecat că hotărâre către casa fetei misterioase.
Inima îmi bătea în piept ca unui porumbel prins în laț, emoțiile mă gâtuiau, iar respirația era aidoma cu aceea a unui maratonist înainte de finalul cursei. Când m-am văzut în fața porții vopsite în verde am simțit că mi se taie picioarele. De acum, ce-o fi, o fi. Mi-am zis asta încet și am bătut cu putere în poartă. Imediat un câine a hămăit de câteva ori, nu prea convins de utilitatea sa și s-a retras în cușca de lemn învelită cu carton pentru a se feri de lapovița care începuse să cadă. Numai eu rămăsesem dârz și continuam să lovesc poarta metalică tot mai sigur pe mine.
Tocmai când credeam că am venit degeaba s-a deschis poarta fericirii, fata era în prag, se uita la mine, eu la ea cu o privire tâmpă, fără să pot îngăima ceva. Mi-a smuls buchetul de flori din mână, s-a întors și mi-a trântit poarta în nas. Am rămas să privesc verdele crud al vopselii pe începuseră să se formeze mici pâraie de apă. M-am simțit strivit, umilit, rușinat. Aveam impresia că toți oamenii știu ce am pățit și am plecat spre casă cu pantofii în care cineva tocmai turnase tone de plumb și privirile apăsătoare ale celor din jur.
După câteva săptămâni m-am întâlnit cu Nicoleta, aflasem între timp numele ei, în jurul turnului cu ceas din mijlocul orașului. Era cu alte fete, prietene d-ale ei.
- Uite, că ne-am întâlnit până la urmă, mi-a zis ea pe un ton ironic.
M-am răsucit pe călcâie și am plecat mai departe, îmi era iar rușine.
Și parcă nici așa de frumoasă ca prima dată nu mai mi se părea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu