Dacă ești bărbat e musai să fii tare, nu trebuie să ai emoții, nu se cade să fii sensibil, iar, dacă se întâmplă cumva asta, e de la sine înțeles că totul trebuie tăcut sub tăcere. Nu știu de unde s-a împământenit ideea că masculinitatea nu are nicio legătură cu sensibilitatea.
Privind în jur descoperi zilnic asemenea situații. Îl vezi pe om că se topește pe picioare de plăcere la vederea unei ființe dragi, a unei flori deosebite, a unui fir de iarbă răzbătut degrabă prin uscăciunile picate din pom toamna trecută, dar nu spune nimic. I se scaldă ochii în lacrimi de bucurie, tremură de emoție și abia se stăpânește, dar nu spune nimic. E bărbat. Nu se face să fie văzut de alții că el, vânătorul, este moale ca o cârpă în fața frumosului, indiferent de forma pe care o îmbracă acesta.
Când e vorba de altul, care s-a deconspirat, emotivul, sensibilul nostru, despre care facem vorbire acum, va fi prezent în grămada de critici. Va arunca și el cu noroiul ipocriziei sociale împotriva celui care a întinat imaginea masculinității feroce, chiar dacă după aia va avea remușcări, identificându-se cu victima sa.
Sensibilitățile sunt în mod obligatoriu atributul feminității, ele trebuie să plângă de fericire, ba chiar e de bonton, tot ele sunt de înțeles dacă varsă lacrimi de durere sau de furie, pe când bărbatul trebuie să fie rece, iar dacă își pierde echilibrul emoțional asta trebuie exprimată prin suduieli și eventual un pumn în masă. Cei mai cei sunt cei care își exprimă sensibilitatea violentându-și iubitele. Iubite!? Păi, cum vine asta, cum poți să iubești un om și să-l învinețești!? Dar ăsta e cu totul alt subiect, să revenim la oile noastre, pardon, la sensibilitățile noastre.
Glumele din cercurile de bărbați sunt destul de sancționatoare când apar astfel de cazuri. Păpușă mică, mimoză, domnișoară, sensibilo, toate sunt diminutive folosite peiorativ pentru a-l pune la punct pe cel care a deraiat de la linia bărbatului modern, care, astfel, atentează, la fondul structural al bărbăției din societate, ceilalți, majoritarii, fiind convinși că femeilor le plac în mod exclusiv epigonii lui Hercule.
Dacă toate astea ar fi numai la nivel public, mai treacă meargă, dar atitudinea, probabil din cauza unei inerții, ajunge și în zona confort intim. Și acolo e musai să fii rece, spun unii, să nu știe femeia că o iubești, că ești sensibil, pentru că e dovada supremă de slăbiciune.
Pune mâna, bărbatule, și arată lumii cine ești și mai ales cum ești. Fii sensibil, trăiește-ți frumusețea interioară, plângi, bucură-te, fii fericit, dar, înainte de toate, adu-ți aminte că ești om și că slăbiciunile tale te fac ceea ce ești și nu eforturile de a părea altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu