Am înfrânt!

Am auzit asta pentru prima dată în urmă cu aproape nouă ani când am ajuns în Ardeal. Mi-a plăcut așa de mult încât am râs mult timp după aia, chiar și când îmi aduceam aminte de episodul respectiv. De atunci îmi răsună puternic în minte, îmi revine cu obstinație în memorie și parcă nu mai râd cu aceeași poftă. Ba, chiar nu mai râd absolut deloc. Am înfrânt pare să fie caracteristica specifică românilor.

Am înfrânt dorința de progres prin manifestările noastre superficiale. Lasă, bă, că merge și așa a generat repede efecte în societate, din cele negative, desigur, iar pentru înlăturarea lor ar trebui eforturi uriașe. Mă rog, acolo unde se mai pot îndrepta lucrurile. Tragi-comedia este dată de faptul că tocmai autorii superficialității, aflați în fața fatalității, devin critici acerbi, respingând din start ideea vreunei culpe. De aceea s-a pornit o vânătoare de vrăjitoare, o goană după găsirea vinovaților și aplicarea pedepselor, indiferent care ar fi alea, fără să mai preocupe pe cineva principiul, statutat de altfel și în drept, repunerea părților în situația anterioară. S-au generat situații aberante din cauza jumătăților de măsură, lăsând impresia că asta este normalitatea. Este evident că nu așa stau lucrurile, iar locomotiva socială o reprezintă atitudinile constructive la nivel individual și nu cele revanșarde.

Am înfrânt, ca societate, obiectivele politice declarate public și pe care, în utopia mea, le consider și cele reale. Lupta pentru putere dată în spațiul politic are ca țel un nivel de trai decent, un nivel de siguranță socială adecvat desfășurării activităților economice, culturale, educative și științifice, care să slujească obiectivului menționat anterior, traiul decent. Deși unanim acceptate aceste obiective, diferențele doctrinare vizează drumurile, mijloacele și resursele folosite pentru atingerea acestora. Astfel, la fiecare plictiseală a electoratului care a dus la schimbarea garniturii de conducători, am pornit pe alte drumuri, culmea, către aceleași scopuri. Am reușit performanța să avem o multitudine de drumuri începute, dar niciunul dus la bun sfârșit.

Am înfrânt, moralicește vorbind, principii cu care am crescut ca nație, din simplul motiv că trebuie să aducem noul în viețile noastre, fără să ne gândim, fără să avem repere la care să ne raportăm atunci când am făcut asta, iar acesta ne-a găsit descoperiți. Am fost cu toții angajați într-o entropie generală și ne-am miluit unii pe alții spunând că din haos se nasc lucrurile cele mai bune, dar ne-am oprit la jumătate, fără să mai spunem, fără să mai aflăm sau chiar fără să ne mai pese că lucrul ăsta e valabil cu condiția depășirii rapide a acestei stări. Am asimilat reguli și le-am însușit instinctual doar pentru că sunau altfel, pentru că eram setoși de nou.

Am înfrânt limba română, fără să ne doară că scrijelim în fundamentul nostru ca popor. A devenit la modă, mă scuzați, e în trend, să fii analfabet, să spui acuză în loc de acuzație, să îți manifești bucuria spunând din cauză în loc de datorită și invers. Duminica nu mai e duminică, duminecă sună mai pretențios, de aceea se folosește musai, să caște gura calicul la tine și să se minuneze. Limba română e sacrificată zilnic și în on line-ul social, acolo orice regulă este pulverizată de utilizatorii care urmăresc postarea de pisicuțe, șoricei, floricele și îngeri, în timp ce lucrarea lor este una terifiantă.

Am înfrânt sistemul relațional interuman, urmărind doar o păcălire generală, a unuia pe celălalt, a obținerii unui oareșce profit, indiferent de metode.

Am înfrânt dorința de a găsi soluții. Ne rezumăm la constatări, înjurăm, mergem mai departe, cu pas domol, și așteptăm o soluție miraculoasă fără să vedem că ea ne este la îndemână, că tot ceea ce contează este tonul relațiilor dintre oameni.