Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Bomboanele ucigaşe

duminică, 2 martie 2014

Să fi fost şapte, opt ani de când vedeam lumina zilei. Copilăria mea, gândul la ea fuge către zona Bărăganului, acolo unde petreceam verile călduroase. Uneori erau atât de fierbinţi zilele încât abia puteam merge prin ţărâna groasă care se forma pe uliţă. Ne plăcea teribil să ne târâm picioarele prin ea. Uneori, din motive care-mi scapă acum, luam măturile de nuiele, târnuri cum li se spuneau prin zonă, şi le trăgeam după noi în goana mare. Era suficient să înceapă unu' pentru ca în scurt timp toţi copiii să facă la fel. Era un praf şi o hărmălaie că abia ne potoleam, dar asta după ce ieşeau bunicii sau părinţii cu joarde în mâini să ne educe.
Acelaşi colb gros devenea un noroi negru şi lipicios după fiecare ploaie. Şi ploua, domnule, nu se juca, şanţurile de pe marginea drumului se umpleau cu apă. Bucuria noastră, pentru că imediat ieşeam cu picioarele desculţe şi fugeam prin apa care ne ajungea aproape de genunchi. Nu ne temeam. Sticle, cioburi, cuie sau sârme rar se găseau pe drum, aşa că riscul unui accident era destul de redus. Mai auzeam pe ici, pe colo câte un caz, dar erau aşa de rare că subiectul devenea imediat temă de dezbatere de femeile care stăteau la divan, ăsta fiind precursorul facebook-ului,  se strângeau la poartă femeile şi bârfeau despre toţi cei care trecea pe uliţă şi când terminau răscoleau prin amintiri după subiecte. Din noroi făceam tunuri, modelam pământul în formă de castron în care puneam bobiţe făcute tot din noroi. Când eram pregătiţi, luam vasul şi îl trânteam cu putere de pământ cu gura în jos. La impact, pocneau, plesneau, iar sunetul ne făcea pe noi să ne credem artilerişti pe front. Pe naiba! Nu făceam decât să ne murdărim teribil. Aveam noroi şi în urechi. Dar distracţia era în toi.
Îmi aduc aminte că tot aşa ne jucam într-una din zile. Sora mamei, mătuşa mea, care e cu doi ani mai mare ca mine - mama mai are încă opt fraţi - se tot ruga de noi, de mine şi de verii mei, să mergem să ne spălăm, să fim cuminţi. Ţi-ai găsit!... După multe încercări eşuate de a ne aduna de pe drum, de prin noroaie, pleacă Nina, aşa o cheamă pe mătuşa, iar noi am crezut că am scăpat. Chiote, veselie... După vreo juma' de oră apare iar la poartă:
- Cine vine să se spele şi e cuminte primeşte bomboane, zice ea.
Imediat am ciulit urechile. Era vorba despre "ceva bun". Aşa spuneam mereu celor care plecau la oraş, să ne de aducă şi nouă "ceva bun". Nu ştiam să definim ce înseamnă bun, dar din ce îmi aduc aminte era musai să fie dulce, Nu ceream ceva concret pentru că oferta era limitată şi de cele mai multe ori era şi necunoscută. De aceea noi ceream în mod invariabil "ceva bun".
Când am auzit că e vorba de aşa ceva, ne-a aliniat toţi, de îţi era mai mai mare dragu' să ne vezi, şi aşteptam să ne vină rândul la lighean, după care ţuşti în odaie. Odaia era camera de zi! :) Când am fost în formaţie completă, apare mătuşa cu tava de le aragaz plină de bomboane făcute de ea. Le văd şi acum, galbene, moţate, cu forme neregulate, după cum reuşise să le aşeze în tavă cu linguriţa, pe fiecare în parte.
Ne-am repezit toţi, mai ceva ca nişte ulii, am băgat repede în buzunare două-trei. Toată treaba asta era însoţită de gălăgia de rigoare. Ce mai, la un moment dat am băgat toţi bomboanele în gură. S-a făcut linişte instantaneu. Nimeni nu mai scotea o vorbă. Nu pentru că nu mai vroiam, nu! Nu mai puteam!! Imediat ce bomboana mi-a ajuns pe limbă am simţit o căldură puternică, ochii au începută lăcrimeze, respiram tot mai greu, iar gura mi s-a făcut "pungă" cât ai zice peşte. Săraca mătuşi-mea nu pricepea ce avem, şase copii stăteau în faţa ei cu ochii înlăcrimaţi şi nu puteau să vorbească.
- Ce aveţi, măăă!?, a început să ţipe speriată.
Cine să răspundă!? Noi vorbeam limba gimnastică, dădeam din mâini şi arătam la guri. Am reuşit să scuipăm bomboanele jos, încet-încet ne-am revenit, dar tot nu ştiam să explicăm ce am păţit. Misterul s-a spulberat când a gustat şi Nina din bomboanele făcute de ea.
Încurcase borcanul de zahăr cu cel în care se afla sarea de lămâie.

Niciun comentariu:

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading