Un om fricos

Da, așa sunt, un om fricos.

Îmi permit să fiu așa de sincer pentru că timpul rămas nu mai este suficient pentru a mă mai face suficient de râs, iar cel care s-a scurs este prea mult pentru a mă mai preface.

Mă tem și nu știu cum să lupt cu temerea mea, fapt care mă face să fiu adeseori insuportabil pentru cei din jurul meu.

Îmi este frică aproape paroxistică de faptul că absolut tot ce fac este greșit.

Mă sperie îngrozitor faptul că e posibil să fiu prost și să nu îmi dau seama de asta.

Mă agită singurătatea.

Mă îngrozește faptul că e posibil ca gesturile mele, faptele mele, vorbele mele să-i facă pe ceilalți să sufere, să-i rănească...

Nu îmi place deloc faptul când nu reușesc să-i fac pe prieteni să zâmbească. Am sentimentul uneori că mă mișc ca un tolomac, pentru a avea o imagine corectă vă rog să mă imaginați, cu formele pe care le am, în rolul de prim solist în Lacul lebedelor. Lipsa mea de grație mă face să par un om dur și stăpân pe el. Nu sunt deloc așa.

Mă sperie teribil faptul că simt în creierul meu un gol imens, de cele mai multe ori trăiesc impresia unui neant. Când mă gândesc la ceilalți sunt convins că ideile stau așezate frumos, desprăfuite în rafturi, gata să fie scoase de acolo și folosite. La mine pare un fel de Turn Babel. Totul e alandala...

Atunci când sunt privit direct mă fâstâcesc...

Cred că e greu să mai schimb, dar așa cum sunt mă bucură să văd și oameni frumoși în jurul meu.

Când mă vedeți că dau cu bâta-n baltă... fiți îngăduitori, vă rog.