Drumul lu' nea Vasile

„Bă, nepoate, a dracu’ e chestia asta cu uninominalu’ ăsta!”, îmi zicea mai an nea Vasile. Vecinul meu de la ţară! Era nelămurit, neîncrezător, mai bine zis, despre cum i se va schimba lui viaţa în bine. M-am uitat chiorâş la el şi am vrut să-l contrazic. Avea o privire de om care a abdicat, care a lăsat de mult orice speranţă în urma lui. Mi-a expus consideraţiile lui despre clasa politică, despre politicieni, despre anumiţi politicieni, despre viaţa pe care o trăieşte el şi despre cum ar vedea el rezolvarea problemelor.

„Cum să cred că se va schimba ceva când eu nu am nici măcar drum să ajung acasă!?”, şi mi-a arătat un drum, mă rog, drumul către casa lui. Erau două şanţuri, care se adâncesc la fiecare ploaie. Apa care se scurge de pe deal duce cu ea, la vale, câte puţin, de fiecare dată, din pământul drumului.

Până atunci îl invidiam, o mai fac şi acum, pentru viaţa pe care o duce în mijlocul munţilor. Aer curat, apă de la izvor, fructe de pădure… Dar, omul avea nevoie să ajungă acasă de fiecare dată când vrea. Să nu depindă de capriciile vremii. „O să vină acum, că şi eu fac parte din colegiu’, candidaţii să mă convingă şi pe mine să-i votez? Or să vină pe drumul asta?”. Nu am răspuns nimic! Nu aveam ce, realitatea era incontestabilă pentru a mai îndrăzni să spui ceva.

După ce am revenit la Deva mi-am dat seama ce-i lipsea lui nea Vasile! Vroia să se simtă om. Un om respectat de cei pe care îi plăteşte şi el din pensia lui. Mi-am dat seama că nu o să ajungă prea curând la statutul acesta. În viaţa asta el nu mai are nicio şansă, cu excepţia celei de a vota în cadrul scrutinului uninominal.

Politicienii uită uneori că drumul către Bucureşti îl include şi pe cel al lui nea Vasile!