Rătăcitor în suflet

Ştiţi ceva!?

Eu când m-am născut am fugit din mama. Cât am stat înăuntru, în pântecele ei am auzit tot soiul de poveşti, de îndemnuri şi rugăminţi. Încercau să mă obişnuiască cu viaţa, îmi spuneau că e frumos, că oamenii sunt minunaţi şi că surprinzători. M-am bulucit în lumea asta fără să am de ales, chiar a fost greu, parcă eram un pachiderm pe care se uscase noroiul gros în care se tăvălise până atunci. M-am scuturat teribil şi m-am încumetat. Am fost orbit de lumină şi nu reuşeam să desluşesc prea multe în hărmălaia din jur. O auzeam pe mama plângând, de unde era să ştiu atunci cât doare să dai viaţă, pe alţii îi auzeam ca prin vis râzând. Mai târziu aveam să desluşesc tâlcul bucuriei. Dar, tot nu m-am dat bătut...

Când a venit vremea să privesc în jur mă uimea totul. Chiar dacă aveam senzaţia că ştiu, ineditul din jur mă făcea să tresar. Un trosnet al pardoselii, un geam zdrăngănit de vânt, un oblon trântit la fereastră, o pală de vânt cald peste obraz, primul fulg de nea căzut pe frunte, prima mână întinsă să mă ridic atunci când am căzut prima dată... Eh, ce n-aş să mi le amintesc perfect. Dar nu le ştiu, tot ce îmi rămâne este să-mi imaginez de fiecare dată altfel, aşa cum mi-ar fi plăcut să fie. Am crescut şi am început să merg. Singur! Parcă asta a fost şi pentru mine o izbândă, iar uralele din jur le-am perceput puţin altfel, parcă justificate cumva.

De aici a pornit o altă cavalcadă. Aventura vieţii căpăta noi valenţe şi noi coordonate. Am încercat să mă apropii mai mult de oameni. De unii reşuseam asta în mod facil şi aveam senzaţia cunoaşterii de foarte mult timp, alţii mă respingeau... Nu am fost un tip comun, nici prin conformaţie, nici prin gândire şi nici prin atitudini. M-a surprins de multe ori dezamăgit ori entuziast cu privire la propria persoană. Am avut, ba nu, încă mai am, situaţii în care nu ştiu cum să reacţionez, iar să explic asta părea munca unui Sisif sabotat.

Când am pierdut orice legătură cu lumea, am fost repus în joc de Dumnezeu în mod inexplicabil şi fără să-i cer asta atunci. Poate că îşi aducea aminte de rugăminţile de dinainte. Cred că nu e uşor să fi în locul Lui, El e unu' şi noi, miliarde. Când am simţit că am totul, vorba lui Eminescu, nu aveam nimic, dar asta nu mă împiedica să trăiesc o bucurie nebunească, aproape patologică, iar când nu mai aveam nimic şi plângeam o făceam pentru că, deşi aveam tot ceea ce îmi trebuia să fiu fericit, nu realizam cât de bogat sunt.

În goana mea nebună prin lume am călcat pe picioare, am îmbrâncit de fericire, pentru că, dincolo de orice, sunt un infantil utopic. Cred în nebunia frumosului şi a binelui. Pfff... Oare de ce toţi urâţii caută frumosul în jur, poate pentru a se reconsidera în propriile oglinzi!? Amintiţi-vă, eu fac asta adesea, de Quassimmodo, cocoşatul care fugea de lume din cauza trupului neisprăvit de Dumnezeu pentru că nu-i mai ajunsese materialul, pentru că-i desăvârşise sufletul. Uneori obosesc, gâfâi. Din ce în ce mai tare!... Goana nebună prin jurul meu mă face să mă caut.

Fug... Alerg... Nu mai pot să zâmbesc pentru că nu mai am suflu...

Viaţa e frumoasă, oamenii sunt minunaţi şi surprinzători. Au avut dreptate! Dar de ce nu au spus şi cât e de greu!? Sau poate că este numai pentru inadaptaţi!?...