Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Iubire de ţăran

luni, 24 februarie 2014

Plec într-o dimineaţă cu vaca la păscut. Eram în vacanţa de vară la bunicii din partea mamei. Îmi plăcea teribil să merg acolo, în Bărăgan, să mă ardă soarele de dimineaţă până seara şi să mă întorc acasă, la Vidra, ciocolatiu. Eram tare mândru de bronzul văratic. Acolo la Coşereni, o localitate de lângă Urziceni, mi-am petrecut copilăria. Întâlnirile cu verii mei erau adevărate momente de referinţă pentru mine şi, faptul că îmi aduc aminte şi acum despre ele, se vede treaba că nu m-am înşelat.
După ce am ieşit pe poarta casei, am luat-o la pas către "coastă", locul unde, pe miriştea de mazăre, lăsam vacile să pască toată ziulica. În vremea asta noi băteam mingea, iar când era vipia mai puternică ne aruncam în "Comana", lacul în care am lăsat amintiri jocurile de copii netunşi şi spălaţi foarte rar cu şampon. Leapşa în apă era preferata noastră. Uneori ne jucam aşa de mult încât ni se făcea pielea de pe mâini şi picioare ca bureţii. De mâncat mâncam ceea ce puteam avea în traistă: roşii, brânză, ceapă, ardei gras şi pâine făcută pentru toată săptămâna sâmbăta la cuptorul din curte. Se întărea coaja, dar, Doamne, tare bună era. Mirosul ăla de pâine caldă ne aducea acasă imediat de pe uliţă. Acolo alergam desculţi în ţărâna care ne trecea de glezne. Veneam şi plini de praf împărţeam o pâine aburindă. Mâncam codrul care ne revenea sau pe care îl apucam, beam o cană cu apă rece, de multe ori beam direct din găleata de lemn de la fântâna cu cumpănă, şi iar o tuleam la joacă.
Aşa... Când se lăsa seara aliniam vacile şi mergeam către casă. Drumul era diferit de fiecare dată şi depindea de locul în care se afla "Alba", "Joiana" sau "Lunatica" (aşa o botezase pe viţică şi nu mă întrebaţi de ce). Uneori treceam pe la "şosea", drumul naţional, ruta tradiţională către mare. Treceau maşini una după alta. Când mă prindea dorul de ai mei mă aşezam pe şanţ, într- rână, şi priveam maşinile. Aveam impresia că dintr-una avea să coboare mama sau tata. 
Întotdeauna la întoarce drumul mi se părea mai lung. Oboseala, foamea, înserarea care se lăsa ca un voal peste câmp, toate îmi dădeau impresia că peste zi s-a mutat casa bunicilor. Mămăiţa ţi tătăiţu! Aşa le spuneam, aşa am apucat. Celor din partea tatei le spuneam mamaie şi tataie. Se considerau nedreptăţiţi şi nu pricepeam de ce. Pentru mine cuvintele aveau aceeaşi greutate, dar descriau persoane diferite. Mi-au murit bunicii şi nu am apucat să lămuresc problema asta. Mă rog...
După ce intram cu vacile în curte şi le legam în grajd menirea mea se termina. Urma să mă spăl pe picioare. Turnam apă rece într-un lighean, afară în curte, ne spălam întâi pe mâini şi "pe ochi" - toti, pe rând -, apoi ne spălam pe picioare. Urma masa de seară. De cele mai multe ori erau vinete prăjite, un fel de zacuscă fierbinte. Cratiţa se aşeza pe patru dumicaţi de mămăligă care erau ca nişte distanţiere între vasul fierbinte şi muşamaua ieftină, cumpărată de la cooperativă. Mămăliga se răsturna pe un fund de lemn şi se tăia cu o aţă în bucăţi aproximativ egale. În ceaunul în care se făcea mămăliga se fierbea în mod obligatoriu lapte. Mamă, ce bătălii se iscau cu lingurile pentru a curăţă mămăliga arsă rămasă pe fundul ceaunului. În combinaţia cu laptele puţin sărat era un deliciu.
În seara aia, când eram gata să dovedim laptele, se deschide uşa şi intră ai mei, mama şi tata.
- Aţi venit, futu-vă Dumnezeu a lu' mă-ta. V-aţi adus aminte că aveţi părinţi, Hristoşii voştri...
Aşa se pornea tătăiţu' să îi întâmpine, înjurând juma' de oră cu lacrimile înnodate în bărbie. Era bărbat care fusese pe front şi nu se cădea să spună că-i era dor de copiii lui. Şi avea nouă. Îi iubea pe toţi, de toţi îi era dor. Sărac cum era nu se dădea pe mulţi. Către ultimii ani din viaţă înjura după alfabet - "tu-vă Altaru, Biserica, Crucea, Dumnezeu, Evanghelia, Feştania, Grijania, Hristosu... şi termina cu... zidirea mă-tii!". Apoi se punea pe pupat la ei şi îi strângea la piept. La final îţi răsucea o ţigară cu hârtie din ziarul "Scânteia" în care punea tutun uscat şi mărunţit în palmă.
Ai mei veniseră să mă ia acasă. Vara era pe sfârşite şi trebuiau să mă pregătească pentru şcoală. A doua zi când să plecăm, am pus bagajele în maşină. Avea tata un Renault 10 Major, cu motorul în spate, o maşină pe care eu o ştiu tot defectă, care a sfârşit ca adăpost pentru cloşti. Când am terminat de împachetat, am mers cu toţii să ne luăm la revedere. Pupături, îmbrăţişări...
- Mergeţi cu grijă, taică - a zis tătăiţu.
Ne pornim către stradă, unde era maşina parcată, tata se întoarce din drum, deschide uşa şi zice:
- Tată, noi am plecat!
- Bine, tată, să mergeţi cu Dumnezeu.
Închide tata uşa, face câţiva paşi, se întoarce iar.
- Am plecat, tată, la revedere.
- Mergeţi sănătoşi, spune bunicul.
Tata pleacă şi revine pentru a-şi lua iar la revedere.
- Da', pleacă, 'tu-ţi Dumnezeu mă-tii, că de juma de oră tot spui că pleci şi nu te mai dai dus.
- Acum chiar plec, tată, zice tata, am văzut că nu m-ai înjurat şi am crezut că eşti supărat pe mine.

2 comentarii:

Denisa spunea...

Hahaha, asta explică multe! :)) Tu-te-n aripă de mitic!

Dan Orghici spunea...

De ce nu le așterneri pe hârtie prinsă-n doască?

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading