Oaie, amintirea unei vieţi

Oaie.

Aşa îi spuneau toţi. Colegii, învăţătorii şi, mai târziu, profesorii. Zamfir Gheorghe! Aşa era trecut la finalul catalogului întocmit, ordonat, după criteriul alfabetic. Era aşezat mereu în ultima bancă şi părea că nu mai are nicio grijă. Teama pentru temele nefăcute, pentru lecţiile neînvăţate, era străină pentru el. Bătaia la palmă cu indicatorul de lemn - de fapt era o coadă banală de mătură căreia i se dădea la strung formă de con de către tatăl unui alt coleg "Rumeguş" -, pedeapsa supremă pentru cei care îndrăzneau să nu se supună canoanelor didactice, nu îl mai impresiona. încasase aşa de mult încât palmele lui nu mai reacţionau. Aveai impresia că nici nu îl doare. Nu reuşeam să înţeleg cum poate să zâmbească după ce scăpa de "aplicarea corecţiei". Da, zâmbea!

Îmi aduc aminte, eram prin clasa a IV-a, la ora de franceză. Apropo, am studiat materia asta din clasa a II-a, dar nu mai ştiu aproape nimic. Era o profesoară frumoasă, brunetă cu ochii verzi, o sorbeam din priviri, dar materia nu mă atrăgea deloc. Aşa... Eram la oră şi trebuia să spunem în limba cu pricina, a lui Voltaire, fiecare, câte o legumă. "Pomme de terre", "carotte", "tomates", "chou-fleur", "aubergine"... Au început să curgă cuvinte greu de înţeles, fiecare spunea ce avea prin grădină. Cu asta se ocupau părinţii noştri pe acolo, cu legumicultura. Pe vremea aia, cine avea solar era bine văzut. Avea bani căcălău... Îi vine rândul lui Oaie, care stătea liniştit, ca de obicei, în ultima bancă privind pe geam.

- "La... varză"! - s-a repezit el să spună ceva.

Hohotele de râs au făcut să iasă la interval indicatorul de lemn. Trosc, pleoşc, buf... La final, acelaşi zâmbet!

Altădată, eram la ora de fizică. Afară, iarnă cruntă. Viscol. Noi eram la şcoală după amiaza. Dimineaţa erau cei din clasele mici, dintr-a cincea eram "mari". În timpul orei Oaie cere voie să meargă la closet. Era o altă clădire în curtea şcolii, neiluminată, dacă nu erai de-al casei picai în rahat la propriu. Aveam topografia locului bine tipărită în minte. Pleacă colegul nostru şi se întoarce după câteva minute. Cum se înserase şi nu se vedea foarte bine afară, profesorul de fizică, directorul şcolii, îl întreabă:

- Cum e, Oaie, afară?

- Tovarăşu' director, e un frig de te ia mama dracu'!

Râsete, ghionturi... Aşteptam să vedem indicatorul. Atunci a scăpat.

Când a sosit vara am trecut şi la orele de practică la materia... "Agricultură". Aveam grădina şcolii unde aprofundam lucrul cu sapa, pentru că deprinderea am dobândit-o mult mai devreme. Acasă la părinţi şi la bunici, trebuia să-i ajutăm la porumbul de la CAP. Nu am înţeles deloc până acum de ce am muncit trei oameni, bunicul, bunica şi eu cât am putut, pentru "norma" pe care o avea mamaia şi tot nu a avut pensie. A murit cu focul ăsta!... Dar să revin la materia noastră. Ne-a scos "doamna de agricultură" - ei, cum sună asta!? Interesant, nu!? - la sapă. După câteva zile ploioase cartofii au fost năpădiţi de buruieni, aşa că trebuiau prăşiţi. Ne-a aliniat pe nişte soldaţi din linia întâi, fiecare cu sapa lui, instrument procurat din arsenalul de acasă - când veneam la şcoală, o împingeam pe asfalt. Astfel, câştigam timp, o ascuţeam. -, şi am pornit la muncă. Era la început de vară, cartofii se înălţaseră, dar nu mai mult de un lat de palmă. Trebuia să ai dexteritate să tai iarba, care era în jurul cartofilor şi să-i menajezi pe aceştia din urmă. Oaie al nostru a reuşit performanţa de a face exact pe dos. A tăiat toţi cartofii de pe rândul pe care fusese repartizat şi a lăsat neatinsă iarba. Bineînţeles că indicatorul de lemn a apărut imediat. Finalul a fost acelaşi zâmbet...

La ora de sport, proful, care avea acelaşi nume cu el, Zamfir, îl privea cu indulgenţă, după ce la primele cursuri Oaie le făcea exact pe dos. Când ni se spunea să ne răsucim spre dreapta, el se executa rapid, dar spre stânga, şi invers.

Prin clasa a opta, când urma să ne despărţim, să mergem fiecare pe drumul lui în viaţă, după ce mai crescusem şi noi, după ce am început să mai pricepem câte ceva din ceea ce se petrecea în jurul nostru, l-a întrebat:

- Bă, Oaie, înţeleg că aşa eşti tu, dar de ce râzi după ce eşti bătut!?

- Păi, ce să fac, Chiorule (asta era porecla mea), nu plâng destul când mă bate!?...

Am plecat la liceu, am făcut Armata, am trecut şi pe la facultate, mai e un pic şi trec şi prin viaţă. Nu am putut să uit discuţia asta cu el. Şi acum, am impresia că a fost ieri, aşa de proaspătă o am în memorie. Era înfiat... Am aflat mai târziu că l-au găsit spânzurat.

Deşi mă dor aceste amintiri, ei mi-l amintesc un om vesel, în ciuda a tot ceea ce i se întâmpla.