Am asistat, nu de puține ori, la discuții despre discuții. Oamenii se plâng despre modul în care relaționează cu partenerul de viață. Pe măsură ce trece timpul pare să se nască o încrâncenare malignă. Problema nu este apariția ei, ci modul în care oacceptăm, o conștientizăm și o lăsăm să moară de foame. Este greu, foarte greu de făcut asta. De aceea, de multe ori alegem să ne decompensăm emoțional în alte cercuri.
Deunăzi, îmi povestea o cunoștință despre felul în care tovarășa lui de viață, colega de cameră, alege să dicteze modul de viață. Există reguli edictate precis, care reglementează fiecare aspect al vieții cotidiene, începând de la celebra poziție a capacului de WC, până la cât aer trebuie respirat. Desigur, toate astea diferă de la om la om, gradul de manifestare variabil nu înseamnă inexistența problematicii în cauză. Cel care își arogă rolul de legiferare în cadrul relației are impresia, de la un moment dat, că deține adevărul și că dacă nu e așa cum știe el nu este corect. Plebeul, celălalt, care trebuie să se conformeze normei de conduită începe să trăiască o nemulțumire care se acutizează și va sfârși, probabil, într-o frustrare. Răbufnirile de orgoliu ale supusului nu va face să se clatine autoritatea legiuitorului, îi va confirma acestuia din urmă părerea că trebuie să fie și mai rigid pe poziție. Și de aici să te ții...
Puțină neatenție este suficientă pentru transformarea spațiului relațional în câmp de luptă, o junglă în care principalul scop este supraviețuirea.
Și asta în ciuda spațiului exagerat de mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu