Parfumică

La țară.
Acolo simplitatea e complexă
Și invers.
Uneori, pentru a da impresia
Că discuția nu e din aia,
Oamenii aleg să vorbească...
Pe ocolite.
Alteori, mai mereu, se merge drept
Se lovește în inimă.
Până și oamenii își pierd numele.
- Al cui e, bă, ăsta, de trece pe drum!?
- Al lu' Rumeguș, Irodu, Moacă...
Era pomenit trecătorul după poreclă.
Unele se pierd în negura vremii...
Altele, mai proaspete, sunt vii.
Sătenii își aduc aminte cum a apărut.
Era un postaș în sat
Ceva mai tinerel și cu mustăcioară.
Le sticleau ochii muierilor în sat
Când apărea cu pensiile bătrânilor.
Omu' aflase și el...
Nu era de piatră, deh!
Dintr-o zi,
Nimeni nu mai știa când a fost
Întâia dată,
Aducătorul de misive și cărți poștale
A început să miroasă a parfum.
De levănțica!...
După ce trecu ceva vreme
La birt, unu' cam băut
Trăsnea a sâmbure de prună,
- Uite-l, bă, pă Parfumică, mi-a adus alocația lu' ăla micu'...
A dat de băut la toți.
Din ziua aia tot satul
Îl aștepta pe Parfumică
Cu pensia,
Cu alocația,
Cu ce mai avea fiecare de primit.
Când era de înjurat
Tot Parfumică era așteptat.
Poștașul nu mai era postaș.
Parfumică făcea treabă în locul lui.