Dragoste vindecătoare

Am mai scris și prin alte părți despre surpriza pe care mi-a făcut-o tatăl meu după moartea lui. De curând, mama mea mi-a dat un jurnal de-al tatălui meu. Acolo și-a notat gândurile, emoțiile, impresiile și dorințele despre viața lui, despre viața mea. Așa cum și-ar fi dorit să o am. Multă vreme nu l-am înțeles, în confruntarea mentalităților diferite cauzate de conflictul dintre generații nu am reușit să pricep prea multe din ceea ce nutrea el.

Citind paginile caietului maculat în clipele de oboseală accentuată și, uneori, de disperare, l-am redescoperit pe tatăl meu... Aseară, stând în pat mi-am adus aminte de o situație...

Era cu un an de zile înainte să moară...

Dar să o iau cronologic. În urmă cu mai mulți ani, în familia mea, a ajuns un copil seropozitiv. A fost primit, și nu am niciun merit aici, cu căldură și o perioadă lungă de timp a fost oaspetele noastru, după care a devenit chiar un membru al familiei. La un moment dat, s-au instituit măsurile de protecție, a fost instituționalizată ocrotirea de care beneficia puiul de om, în sensul că autoritățile, după ce s-au convins de tratamentul primit, au decis ca acesta să fie dat în plasament asistentului maternal, fosta mea soție.

Mă rog, aceasta este scena în care trebuia să vă introduc. La un moment dat, o fundație în colaborare cu o televiziune din SUA ne-au vizitat pentru un reportaj. Interesant a fost că tratamentul copilului a răspuns mult mai bine după ce a fost dat în plasament familial. Reporterul l-a întrebat pe tatăl meu ce părere are despre întreaga situație. Răspunsul a fost uluitor pentru mine atunci, iar acum e năucitor...

- Copiii ăștia dacă sunt iubiți se vindecă, dragostea îi face bine!