Prezentul, trecutul viitorului

marți, 30 iulie 2013

Am avut parte la sfârșitul de săptămână de câteva experiențe frumoase. nu, n-au fost inedite, pentru că am mai participat la astfel de evenimente, poate doar faptul că am avut sarcina, de data asta, de a nu mă reprezenta doar pe mine. În rest a fost cam la fel. M-am întors acasă cu sufletul oarecum franjurat din cauza unei ruinări interioare. Un început de demolare.
Sâmbătă am fost la Poienița Voinii, unde a avut loc Festivalul Drăgan Muntean, sărbătoarea pădurenilor. Puțini oameni comparativ cu câți erau în urmă cu câțiva ani. Părea că plânge dealul după oamenii lui. Au venit artiști, comercianți... O atmosferă care tindea ușor către bâlci, dar așa este peste tot, asta e atmosfera tradițională de acum... Mă rog.
Duminică am fost la Obârșa, la Târgul meșterilor populari din Țara Zarandului. A fost prima dată când am călcat în zona aia. M-a impresionat până la lacrimi. Un tărâm de vis... Trei olari mai sunt acolo și un dogar! Ăștia sunt toți meșterii populari care au mai rămas, și aia sunt bătrâni. M-am trezit că mă cheamă primarul și mă roagă să le adresez câteva cuvinte oamenilor care stăteau cuminți, cu umbrelele deschise pentru a se apăra de soarele ucigător. Recunosc că nu am fost niciodată un îndrăzneț, dar nici un laș... și le-am spus! După bla-bla-ul de început, am mărturisit cât de mult îmi place colțul lor de rai și că din clipa aia Munții noștri aur poartă are o nouă valență pentru mine și anume faptul că descrie minunații oameni care locuiesc acolo, ei fiind aurul Țării Zarandului.
Eh... durerea a apărut în suflet după cele două zile. Mă gândeam cui ne adresăm, de fapt, cu aceste festivaluri și aceste sărbători, dacă de fiecare dată participă tot oamenii din zonă. E bine că e așa, dar nu ar fi mai bine ca aceste evenimente să fie ceva mai expansive, să fie cunoscute din timp? Apoi, ar trebui să facem ceva (vai, ce urât sună asta!) pentru a asigura continuitatea tradițiilor...
Tragedia este că toți ne bucurăm de tradițiile românești, le mediatizăm, am vrea să le savurăm când ne pică bine, dar e greu de ținut în viață stilul satului românesc.
Vizităm, plecăm la oraș, ne mai întoarcem când ne amintim, dar e posibil să nu mai găsim nimic din ceea ce era odată. Mie mi s-a părut că și perenitatea moare...