Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Reparație

marți, 6 mai 2014


- Alo.
- Da.
- Ce faci, fată!? Așa mă mângâie ea pe mine.
- La birou.
- La ce oră vii acasă?
- În jumătate de oră.
- Bine, pa.
Tocmai venise de la schimbul doi. Ceasul se apropia să arate zece seara. Ajunsese acasă și dorea să știe de mine. Dacă am mâncat, dacă sunt obosit, Chestii din astea, pe care dacă nu le ai le duci dorul. E drept că uneori, fără să știu exact de ce, mă enervează, dar îmi trece repede. Grija ei față de mine pică, uneori, în momente nepotrivite, când am altceva de făcut. Culmea e că, deși simte că reacția mea nu este una pozitivă, tenacitatea ei mă domolește și mă bine dispune. Da, îmi face bine.
Nu reușesc să îmi explic cum face să pară că nu are nicio problemă. E gata mereu să mă asculte, să mă consilieze sau să mă mângâie când sunt supărat. Face toate astea ca și când nu ar avea altceva de făcut. Și se vede în privirea ei că se bucură să-mi fie de ajutor indiferent dacă pică din picioare.
Din cauza programelor de la locurile de muncă ajungem să ne vedem foarte rar în unele perioade. Se scoală cu noaptea în cap și, somnoroasă, nu uită să-mi lase un bilet prin care îmi dorește o zi frumoasă. 
Uneori uit de ea. M-am obișnuit cu binele și mi se pare firesc, am impresia că mi se cuvine și nu consider că trebuie să primească înapoi ceea ce oferă. Mă scutur teribil când realizez asta și încerc să repar. Așa mi se pare mie, că trebuie să repar, dar ea nu consideră că e ceva stricat.
Cui să mulțumești în asemenea situații, mamei pentru că te-a născut, Dumnezeului pentru că îți oferă tot sau ei!?
Răspunsul este DA.
Și când te gândești că asta înseamnă viață...
Îmi dau seama ce trebuie să repar. Trebuie să nu uit să trăiesc.

Niciun comentariu:

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading