Există o dublă măsură cu care lucrăm de fiecare dată şi mereu ne încurcă socotelile. Mă refer la chestiunile care sunt în contradicţie cu propriile conştiinţe. Atunci apar tot soiul de confruntări interne, care ajung să se vadă la exterior. Pe româneşte, este vorba despre ceea ce auzeam în copilărie la bunicu' şi anume că una spunem şi alta facem. Să dau câteva exemple la nivel de fenomen, pentru a nu rămâne la o prezentare abstractă, greu de înţeles, mai ales din cauza faptului că abstractizarea ar trebui să o fac eu şi nu ştiu cât de elocventă ar fi.
Am auzit de foarte multe ori vocile venite la unison din interiorul corpului medical atunci când purtătorii halatelor albe făceau front comun împotriva celor care atentau la calitatea actului medical. O atitudine generală de critică şi de respingere a măsurilor neavenite este mai mult decât benefică. Medicii, pentru că despre e vorba acum, au adus numeroase argumente cu privire la statutul pe care îl au în societate, importanţa lor, fapt care nu poate fi contestat de nimeni, şi de aceea ar trebui să se bucure de condiţii optime pentru a putea profesa. Corect! Aşa este, medicul trebuie să fie bine plătit, să lucreze în spitale dotate corespunzător, să aibă la îndemână aparatura medicală care să-i permită să fie medic competent.
Ceea ce mă frapează pe mine, şi am mai spus asta, este faptul că nu am văzut niciodată corpul medical să protesteze şi împotriva celor care pătează urât de tot obrazul acestei caste profesionale. La Deva a fost un scandal monstru cu privire la modul în care unii medici au furat medicamentele bolnavilor de cancer. Tocmai cele care erau destinate muribunzilor, celor care sunt condamnaţi la moarte. Atunci nu a sărit niciun doctor să spună ce urât este un asemenea gest. O linişte mormântală s-a aşternut, lăsând timpul să rezolve totul, adică să se uite lucrurile.
De curând a izbucnit un al scandal. La Bucureşti, medicii sunt acuzaţi că au falsificat documente pentru a face operaţii estetice doamnelor generoase, care doreau să arate mai bine. Se decontau cheltuieli la Casa de Asigurări de Sănătate, iar banii doamnelor se băgau în buzunarele medicilor. Banii nu erau folosiţi pentru a acoperi deficitul de finanţare din spital, erau duşi acasă, acolo unde au şi fost găsiţi de procurori. Nici de această dată medicii nu au protestat că nişte oameni fără principii au aruncat o pată pe obrazul lor. Nu i-a interesat. Răspunsul la această chestiune cred că nu ar fi lipsit de sens.
Acum, pentru a reveni la dilema de la început, întrebarea este de ce oamenii principiali, care cer condiţii optime de muncă şi respect pentru activitatea lor (repet, cerinţe perfect justificate), nu se arată la fel când e vorba despre astfel de cazuri!? Cred că răspunsul îl întrezărim fiecare dintre noi... Interesant este că nu am auzit despre niciun medic acuzat de astfel de fapte pentru că a acordat tratament unui om care nu-şi permitea, nu avea bani, să plătească serviciile medicale.
O altă chestiune. Discutam deunăzi cu un domn implicat în politică, pe care l-am întrebat direct de ce face politică. Pentru că vreau să arăt că se poate şi altfel!? Aşa mi-a răspuns interlocutorul meu. Mi-am făcut curaj şi l-am întrebat altfel în comparaţie cu ce şi cum? S-a uitat la mine lung şi a zâmbit, după care a început să-mi descrie lucruri care nu merg bine şi cum ar putea el să le îndrepte. Unele idei mi-au plăcut şi mă regăseam în ele. Numai că eu am insistat şi l-am întrebat dacă vrea să ajungă la putere. A negat că ăsta ar fi scopul lui. În acest moment i-am explicat că se află într-o contradicţie structurală, de fond, chiar cu el, pentru că politica presupune diligenţe pentru accederea la putere şi resurse în numele unui grup de interese, partidul politic.
Politicianul din faţa mea se uita la mine şi se simţea oarecum dezarmat, iar eu dezamăgit. El îşi dorea să ajungă la putere, ăsta scopul imediat, iar celelalte obiective pe care le menţionase erau scopurile mediate, care ar fi putut să le realizeze numai dacă avea pârghiile necesare în mână. Dar nu, el evita să spună direct că îşi doreşte puterea, de parcă asta ar fi ceva blamabil. Nu, blamabil este ce faci cu puterea respectivă.
Defecţiunea, în cazul de faţă, este reprezentată de minciună prin omisiune. Politicianul vrea puterea, dar nu spune asta în mod direct, doar lasă să se înţeleagă asta, sperând că electoratul nu simte ce vrea de fapt, în timp ce alegătorul percepe manevra de persuasiune, de manevrare, şi începe să se arate tot mai nemulţumit de modul în care este tratat.
Sunt două exemple generate de necunoaştere, rea voinţă sau ambele la un loc în doze diferite, de la caz la caz. Când una spui şi al crezi sau, mai rău, faci, nu are cum să fie bine. Principiile neprincipiale par să fie la modă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu