Viața, văzută de jos

Azi am fost la un eveniment organizat de Asociația Antiparkinson. M-au emoționat așa de mult oamenii de acolo încât abia am reușit să îngaim câteva cuvinte. Văzându-i am simțit pentru câteva clipe cât de mărunte sunt preocupările noastre, ale celor care, fără să mulțumim îndeajuns, ne considerăm sănătoși.

În urmă cu câteva săptămâni am fost la plimbarea de duminică din Parcul Dendrologic de la Simeria. Printre oamenii frumoși veniți să admire natura l-am întâlnit pe Florin. Un om deosebit și care m-a strivit. Era într-un cărucior rulant, venise să vadă parcul, florile, să audă păsărelele cântând.

Mărturisesc faptul că niciodată nu am știut cum să mă port în asemenea situații, am impresia că întotdeauna fac ceva greșit, că dacă întind mâna să ajut e posibil să se interpreteze ca un gest de superioritate, dacă nu fac nimic mi se pare că e inuman. Cred că asta a simțit Florin din prima clipă la mine și a început să dialogheze cu mine că și când ar fi făcut-o cu un prieten vechi. Omul din cărucior mă ajuta pe mine să mă integrez, să nu mă simt stingher în prezența lui.

Am stat la poarta parcului cu toții până când s-a decis să merge la o fotografie de grup și, apoi, să plecăm la plimbare pe aleile parcului. Proaspătul meu prieten își dorea să rămână la intrare, să se odihnească, să se bucure de soare. I-am propus să mă lase să îl ajut, să ne plimbăm amândoi pe aleile parcului. A fost de acord imediat. Nu știu de ce pe moment m-a cuprins o bucurie foarte mare, habar nu am, dar așa a fost. Grijuliu, Florin mă învăța cum să manevrez scaunul în care el se afla, astfel încât să nu provoc vreun accident din cauza nepriceperii mele.

- Ai grijă, la praguri, la poduri, mergem cu spatele, pentru că dacă împingi cu putere înainte există riscul să cad eu de pe scaun.

Am realizat imediat cât de important era acest amănunt. Ignorarea lui poate transforma o intenție curată și frumoasă într-un gest ucigaș. Mi-am însușit protecția muncii și am plecat la drum.

Plimbarea noastră a fost presărată cu poveștile spuse de Florin despre viața lui. Am aflat că a crescut în casă până târziu, pentru că familiei sale îi era rușine cu el, că așa era la țară, rușine să spui că ai un handicapat în familie. M-a cutremurat să aflu cum el a muncit, a predat cursuri de informatică la el în sat pe mâncare - cartofi, ceapă, fasole, ulei, zahăr - pentru a nu muri de foame, în condițiile în care indemnizația lui nu mai fusese plătită de statul român de luni bune. Nu-și punea nimeni problema cu ce se hrănește un om care nu e în stare să muncească. Nu s-a lăsat bătut și a mers înainte.

- Am vândut din casă aproape tot ce puteam vinde pentru a trăi.

Eu împingeam scaunul și tăceam. Mă bucuram că nu îmi vede ochii, că nu zărește stângăcia mea. Nu știam ce să spun. În timp ce aștepta o reacție de la mine, singurele sunete erau respirația mea greoaie și scrâșnetul pietrișului sub roțile scaunului și al pantofilor mei.

S-a făcut că nu observă ezitările mele și a continuat povestea vieții lui. Am aflat cum a reușit să-și renoveze casa, să o zugrăvească, să aibă un cămin decent în care să locuiască. Sigur, i-au fost aproape câțiva oameni, prieteni de nădejde. Am mai aflat că își crește pui de găină, se gospodă

rește singur, își face mâncare. Este un om cu multe griji pe cap. Principala grijă fiind aceea de a se integra într-o lume caracterizată de o competiție acerbă.

Dar nimic din cele de mai sus nu m-au impresionat așa cum a făcut-o râsul lui. Povestea despre greutăți cu o naturalețe ieșită din comun. Nu am simțit nicio clipă că îi este greu, că e trist sau că e nemulțumit de ceva. la fiecare problemă a fost preocupat de găsirea soluțiilor și nu a vinovaților. M-am simțit strivit.... M-am simțit un om mic.

Stau și mă întreb de atunci într-una, cine era omul bolnav dintre noi doi!? Cu siguranță eu. Pentru că mă pot mișca singur, pentru că am tot ce îmi trebuie și, de foarte multe ori, sunt nemulțumit. Am impresia că sunt nedreptățit sau că merit o soartă mai bună. Mai bună în comparație cu cine sau cu ce!?

Iorga spunea că bunătatea este atitudinea omului în suferință.

Cred că avea dreptate...

Asta le-am povestit gazdelor mele de azi și le-am mulțumit pentru bunătatea lor și pentru faptul că m-au binecuvântat și pe mine cu ea.