O să îmi fac timp. De acum!

Grabă mare. Asta pare că ne stăpânește. Graba.
Încotro și de ce, ne este imposibil să spunem. Important este să ne grăbim. Culmea, facem asta, din păcate, cu cei mai apropiați, cu cei mai dragi. Ei ne înțeleg, ei ne iubesc, ei ne iartă scăpările.
Sigur, și noi, la rândul nostru, înțelegem, iubim și îi iertăm. Din păcate, totul se întâmplă disparat, în universuri paralele, nu în comuniunea aceea firească, naturală.

Ești bine? Mă grăbesc, pa, pa!...
Închizi telefonul, îți vezi de ale tale pe mai departe. Chiar dacă ce ai de făcut putea să mai aștepte și să fi spus o vorbă caldă prietenului, iubitei, soției, mamei sau fiicei.

Te amăgești că e timp, că o să-i spui mâine cât de frumoasă e viața lângă ea sau el, cât de puternic miros florile când sunteți laolaltă... Amânăm lucrurile frumoase și bune. Pentru că avem timp.

Facem astea ca și când timpul e controlat de noi, ca și când noi îl îmbătrânim pe el și nu invers.
Totul se petrece foarte repede în jur, scăpăm detalii, ne cuprind regretele și ne reamăgim.

Totul până când ai bani, ai timp, ai voință, ai dorință, ai puterea de a spune cuiva cât de drag îți este.
Și atunci nu mai este...