Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Amintiri copilărești

miercuri, 23 aprilie 2014

Când vine vorba despre copilărie, despre copilăria mea, îmi aduc aminte tot soiul de momente. Toate sunt amuzante acum, dar nu toate erau așa atunci. Cele mai multe dintre ele au la bază zilele petrecute la bunici, atât la cei materni, cât și la cei paterni.

Pentru că tot este Sfântul Gheorghe azi, am să vă spun cum era să fiu un... Gheorghe. E clar că povestea asta nu o știu din experiențe personale directe, ci din modul în care mi-a fost relatată de alții. În anul de grație 1970, aprilie, 14, mama m-a adus pe lume în spitalul din Mogoșești, un sătuc aparținând de comuna Adunații Copăceni. Numele localității a făcut să fiu de multe ori subiectul unor glume venite din partea prietenilor, cunoscuților, dar mai ales din partea celor cu care intram accidental în contact și cărora trebuia să le prezint datele mele de stare civilă.
Așa... Când am văzut lumina zilei, de fapt nu am văzut-o, așa cum niciunul dintre noi nu o vede la naștere, cred că mai corect ar fi să spun, când am respirat prima dată aerul acestei lumi, ploua cu găleata. Tata a venit la maternitate tot drumul pe jos, adică vreo 15 km. În puținul timp petrecut cu mine în salon, tata a lăsat la plecare, pe pardoseală, umele trecerii lui prin spital - o băltoacă formată de apa care se scurgea de pe pelerina de ploaie și urmele aferente încălțărilor pe care le avea în picioare. Fericit că are băiat - eu nu am înțeles asta cu mândria de a avea fecior și nu o pricep nici acum și mi se pare și mai greu de priceput mânia bărbatului care își pedepsește nevasta care i-a adus pe lume o fată - tata a plecat pe drumul către casă, urmând să mă declare la primărie. După discuțiile cu mama, capul familiei trebuia să obțină certificatul cu numele subsemnatului. Daniel Gheorghe, așa trebuia să fiu.
Călătoria pedestră prin ploaie l-a făcut pe tata să mai treacă prin cârciumile presărate pe drum pentru a se mai încălzi puțin. Nu știu dacă doar ăsta era motivul sau fala țăranului român de a mai face cinste și altora, de a sărbători mărețul eveniment că mai este un mascul în familie.
Cherchelit bine, a ajuns și la primărie. Numai că acolo i s-a părut prea rece Daniel Gheorghe și a decis pe loc ca pe fiul său să îl cheme pentru toată viața Dănuț Gigi. Că, vorba aia, un băiețel avea tata, micuț și firav, cum să îl cheme Gheorghe, Gigi i se potrivește mai bine. Și, uite așa, am ajuns să mângâiat toată viața de cei care îmi pronunță numele. Singurul care nu a vrut să facă asta a fost Constantin Iftime, primul meu redactor șef, în 1990, la cotidianul 24 de ORE, care a zis că nu se face să semnez cu diminutiv, crezând că m-a apucat pe mine o criză de narcisism.

Când eram mic, de câțiva anișori, o auzeam pe bunica spunând foarte necăjită femeilor cu care stătea de vorbă și cocoșul ăsta nu mai calcă deloc găinile astea. Nu pricepeam de ce ar trebui ca găinile să fie agresate de cocoș și, mai ales, nu descifram motivul supărării bunicii.  Când mai stăteau eu prin curte și vedeam moțatul în acțiune, puneam mâna pe un arac și îl luam la chelfănit de nu pricepea pintenatul ce am cu el. Azi așa și mâine așa, în sensul că fiecare își vedea d-ale lui - el cu alergatul și călcatul găinilor, iar eu cu aracul și apăratul ouătoarelor - s-a născut între noi o ură viscerală. La început, cocoșul fugea să scape de mine și aștepta momentul când eu nu eram prin preajmă pentru a reveni la îndeletnicirile lui de pater familias.
Numai că și eu am observat trucul și a trecut la apărarea galinaceelor ca un adevărat străjer. Nu mă mai scotea nimeni din curte și se minunau toți ce copil cuminte am devenit brusc, fără să cunoască adevăratul motiv și ocupația mea. Ei, din clipa aia, când a văzut cocoșul că nu mai e chip să se descurce a trecut la atac. Pe unde mă prindea sărea pe mine să mă bată cu pintenii. De acolo i s-a tras... A văzut bunicul că nepotul lui este amenințat și a trecut la fapte. L-a tăiat și l-a aruncat în oala bunicii.
- Ia, la tataie, și mănâncă un copan, păi, ce, să bată el băiatul!?
Bunica a trebuit să aducă alt cocoș din vecini pentru a-și face treaba în ograda noastră. Sigur că și pe el l-am luat la ochi, dar, de data asta, m-a dibuit bunica și m-a dat în vileag. Nu rata nicio ocazie să mă mustre, regretând cocoșul ei frumos:
- Din cauza ta l-a tăiat tactu' mare pe cocoșul ăla frumos.
Sigur că nu mi-a explicat rostul cocoșului în cârdul de găini. Aveam să aflu eu ma târziu...

Nu mereu am fost așa de norocos. Am mai avut și momente foarte proaste, pline de teamă, o teamă care aproape că mă paraliza. Când mergeam la bunicii din partea mamei, la Coșereni, în Ialomița, acolo era o manie, o pasiune greu de înțeles pentru mine, aceea de a crește gâște. Erau, când ajungeam eu în vacanțele de vară acolo, ulițele pline de familii de gâște cu bobocii după ele. Bă, nene, când vedeam gâștele și gâscanii cu gâturile întinse către mine sâsâind amenințător înghețam pe loc. Aveam nevoie de un adult să mă treacă de grațioasele albele care se desfătau în lacurile de pe marginea drumurilor. La fiecare casă erau gâște, iar pentru mine un drum pe uliță în perioada aia era un calvar care dura mult timp. Un drum de cinci minute îl făceam și într-o oră. Așteptam între cârduri să apară oameni să mă treacă de ele. Aveam noroc dacă apărea vreo căruță, că mă agățam de ea și treceam, dar erau rare. Îmi aduc aminte că m-a ciupit un gâscan odată. Am plâns ca din gură de șarpe. Ajunsesem de râdeau copiii mai mari de mine. Stăteau dincolo de gâște și așteptau să vadă privirile mele îngrozite. Când am mai crescu mă jucam cu ele și am descoperit gingășia lor...

Niciun comentariu:

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading