Gând duminical

Dacă tot e să urli, urlă-ţi frumosul din tine.

Dacă e să strigi, strigă-ţi binele pe care-l faci şi priveşte-i pe oameni în ochi. Nu te opri până când nu o să zăreşti un licăr, o strălucire mică acolo. Pleacă, apoi, şi zâmbeşte-ţi mulţumit. Ai de ce!

Nu e lucru uşor, te vei simţi uneori secătuit de vlagă, te vei simţi, de cele mai multe ori, singur, te vei descoperi cu un suflet gol din când în când, dar păstrează-l curat şi aerisit, precum odaia bunicii de la ţară, oadaia aia căreia îi spunea casa bună sau camera de la stradă. Ăla era locul unde intrau greu cei obişnuiţi ai casei, dar foarte uşor oaspeţii. Pentru că ei meritau tot ce e mai bun, pentru că veneau de la drum, obosiţi şi lihniţi, şi aveau nevoie de un colţ unde să adaste, să se întremeze. Aşa şi cu sufletele noastre. Suntem gazde şi oaspeţi, la rândul nostru.

Vor trece oamenii pe la voi să se întremeze şi vor pleca într-ale lor, lăsând impresia că nu mai contează absolut deloc ceea ce au primit. Dar nu este aşa, ei vor fi mereu în gând cu binefăcătorul lor, mai ales în momentele de cumpănă, se vor gândi la cât de bine s-au simţit şi se vor întrema.

Poate că sufletul tău va plânge singur, atunci când are nevoie să se realimenteze, să se reumple, aidoma ulciorului de la izvor, numai că ulciorul nu plânge când ajunge acolo şi-l găseşte secat, este dus mai departe, la alt izvor şi va da de băut mai departe, tuturor celor care au nevoie.

Am auzit o pildă, odată...

O familie, tânără, avea oaspeţi la masă. La final, tânăra soţie a luat un coş cu mere şi a mers în faţa musafirilor invitându-i să se servească. Şi-a lăsat soţul la final. Când a ajuns la el coşul era gol. Seara la culcare ea i-a spus:

- Tu eşti al meu, eu sunt a ta. Ţie ţi-am oferit totul, lor doar câte un măr... Tu ai sufletul meu în mâinile tale, tu ai viaţa mea în viaţa ta. Poate că am greşit, dar ştiu că, şi de ar fi aşa, ai să mă poţi ierta.

A privit-o în ochi, a strâns-o în braţe şi s-au trezit a doua zi fericiţi.