Minciuna, otravă sau aliment!?

"Bă, mai scrie şi tu ceva pe blogu' ăla!!, mi-a zis deunăzi cineva. Un apropiat.

"Păi, despre ce!?", întreb eu, numai aşa să nu par nepoliticos, pentru că eram pierdut în gânduri.

"Găseşte şi tu ceva!".

Chestia asta mi se pare cel mai uşor. Să încurajezi şi să dai sfaturi. Staţi, să nu mă înţelegeţi greşit, nu îi reproşez nimic prietenului meu, chiar sunt convins că a avut cele mai curate gânduri. Dar, stând azi noapte cu şerveţelele pe masă, din cauze strict medicale, mă tot gândeam la conversaţia avută. La un moment dat mi s-a născut o idee - ptiu, drace!.

Aşa...

Oamenii, noi, ăştia micuţii, ne tot plângem că suntem minţiţi, că presa ne bagă pe gât tot soiul de subiecte care nu ne interesează, că suntem manipulaţi mediatic, că aia aşa, că aia pe dincolo... O fi, nu zic ba! Dar, noi, noi consumatorii avem un cuvânt de spus!? Care este atitduinea noastră în faţa minciunii, indiferent din ce direcţie vine ea!? Niciuna, atât timp cât nu ne vizează personal la modul direct sau imediat. Cred că de aici falsa impresie de miserupism. Dar s-o luăm metodic...

Cei mai mincinoşi dintre toţi sunt percepuţi ca fiind politicienii. Unii chiar sunt. Mint de îngheaţă apele. Dar cum să nu se încurajeze singuri pe măsură ce văd că minciunile lor sunt tratate fie cu credulitate, fie în mod violent. Dacă dau piept cu naivitatea auditorului există posibilitatea, mică dealtfel, că mincinosul să se descumpănească, pentru că merge prea uşor. În schimb, o respingere violentă, de genul "jos...", "huo...", ba, p-a mă-tii...", îi convine de minune, pentru că este pregătit psihologic să reziste asaltului, ba chiar să riposteze folosind tehnica victimizării. Ce s-ar întâmpla dacă reacţia ar fi ca mincinosul să fie informat pe un ton neagresiv că nu este crezut, că oferta lui nu este conformă cu convingerile celui care ascultă, că există argumente contrare celor spuse de el? Adică, lăsat fără obiectul muncii...

O altă categorie de "mincinoşi" o reprezintă jurnaliştii. Aceştia sunt consideraţi aşa în primul rând de cei cărora nu le pică bine activitatea acestora. Sigur, există şi oameni din media care au făcut compromisuri, dar nu au reuşit să rămână necompromişi. Până la urmă, chestiunea asta cu compromisul fără a te compromite o întâlnim cu toţii în viaţă, indiferent de domeniul de activitate. Revenind, cei care acuză de minciună un jurnalist, un trust, o publicaţie etc. îngroaşă rândurile audienţei. Constatând minciuna, cea mai aspră sancţiune este scăderea vânzărilor, indiferent cum s-ar numi ele - audienţă, tiraj.

Dar, apa caldă, recte minciuna, nu a apărut acum în societate, nu e caldă. Ce anume fructifică, totuşi, la nivel instituţional, mincinoşii? Există o apetenţă a noastră către "adevărul" convenabil, către ceea ce ne place să auzim, ne incomodează informaţia reală, mai ales atunci când ne este defavorabilă!? Risc un răspuns afirmativ la întrebările astea. Când romanii (nu românii) au aflat că poporul vrea pâine şi circ s-a deschis o cale fără de întoarcere. S-au perfecţionat doar vehiculele prin care aceste ingrediente au fost oferite, în rest a rămas totul la fel.

Dacă la cele de mai sus adăugăm dorinţa fiecăruia de "a se învârti", "a se descurca", avem un tablou destul de grăitor, spun eu. Sigur, nu toţi oamenii sunt aşa, doar majoritatea...

Se pot clădi palate, fie ele de cleştar, aur, platină, beton etc... pe o temelie putredă!?

Sigur că da! Dar nu rezistă...