Amărăciuni

Am zăbovit mult înainte să mă pornesc la drum și să aștern aci gândurile din ultima perioadă. Desigur, riscul de a nu percepe corect ceea ce se întâmplă în jur l-am luat în calcul și am să mă rezum la relatarea evenimentelor și la prezentarea propriei păreri, pentru ca doritorii să poată opina în cunoștință de cauză. Nici nu știu cu ce să încep sau cum. Cronologic sau în ordinea importanței pe care o dau eu situațiilor întânite!? Nu știu. O să încep cumva...

Într-o seară, un domn cu ștaif – acesta, ștaiful, fiind gulerul scrobit asociat high-life-ului – m-a abordat să mă felicite pentru campania PREMIANȚII FĂRĂ PREMII. Am mulțumit cu respectul cuvenit, după care partenerul meu de conversație a spus așa: nu e mare lucru, dar e bine ce faci, e bine că-i bagi în seamă și pe ăia mărunți. M-am uitat la el și am avut sentimentul că trăiesc un film, că nu e real ce se întâmplă. Mărunți, dar mulți – am replicat eu -, arătând, încercând de fapt să arăt, că printre noi sunt o sumedenie de oameni care merită aprecierea publică pentru ceea ce sunt și fac. Am înțeles încercarea de a arunca în derizoriu campania. Este foarte bine, pentru că astfel suntem nevoiți să analizăm fiecare pas, fiecare etapă, fiecare gest pentru a fi siguri că aceasta nu o să fie deturnată de la scopul ei – aducerea în lumină a oamenilor frumoși și valoroși pentru a fi prețuiți în mod public de societate.

Asta nu ar fi nimic, dar se aud câteva voci răzlețe care spun că “ar fi bine să le dați ceva premianților”. Se referă, firește, la a-i cadorisi material. Ideea recunoașterii publice nu reprezintă pentru domniile lor o valoare, nu reprezintă pentru că ea nu poate fi ușor cuantificabilă, nu poate să fie ușor transformată în bani. Eu îndrăznesc să spun că este imposibil chiar. Cât ar costa, de exemplu, să obții recunoașterea publică a întregii societăți!? Dacă se putea asta sunt convins că ar fi exploatat-o unii cu dare de mână. Dar nu se poate. Chestiunea în sine trădează o anumită mentalitate, să ni se dea ceva, să se dea… Oamenii acceptă tot felul de tentații, sunt gata, unii dintre ei, să întindă mâna să primească ceva. Unii uită, alții nu știu, iar o parte dintre ei ignoră faptul că gratis e întotdeauna mai scump. Revenind la chestiunea premianții, eu sunt convins că oamenii care au plecat acasă cu lacrimi în ochi din piața publică, impresionați de mulțumirile necunoscuților care și-au pus semnăturile pe diplomele lor, știu că nici un dar material nu le-ar fi generat trăirile pe care le-au avut în clipele respective. Mai mult decât atât, există șansa ca oamenii aceia minunați să vadă viața altfel, să insfule copiilor, rudelor, vecinilor dorința a fi buni, demni și frumoși, pentru că există o speranță.

Cât o să îmi permită mintea și puterile, o să țin departe micii, cârnații, ciolanele și te miri-ce alte produse necesare înfruptării biologice. Trăiesc o amărăciune, care se îndulcește în fiecare sâmbătă datorită oamenilor frumoși care se întâlnesc în public cu valorile.

Mulțumesc!...