Dimineață, după ce am adormit destul de greu, m-am trezit ușor buimac. Mă întorc, ca de obicei, să încerc să zăresc cum se arată vremea. Nu știu de ce fac asta, a devenit deja un automatism. În plin proces de răsucire încâlcit în propriile cearceafuri agresez câinele, care alesese să petreacă ultimele ore de somn în pat alături de mine. Și-a dezvoltat un puternic instinct de supraviețuire și fuge repede din fața pericolului de a muri strivit. De jos de pe covor se uită chiorâș la mine, apoi cască larg, se întinde și.. adoarme la loc sub fotoliu. Eu aleg, vorba vine, forțat fiind de programul zilnic, poziția bipedă și mă îndrept agale către baie, cu pași mărunți, grijuliu, așteptând ca în această scurtă călătorie parametrii mei de funcționare să revină la valori cât mai normale.
Zăresc pe fereastră o imagine care m-a făcut să mă bucur că am apucat încă o zi în viață. Soarele scălda orașul și arunca o lumină caldă care evidenția culorile de toamnă ale copacilor și azuriul cerului. Ies pe balcon, unde aerul rece aruncă ultimele rămășițe de somn, fac ochii roată și mă cuprinde o bucurie inexplicabilă. Am simțit cum un zâmbet mi se naște în suflet. În fața evidenței chipul nu mai are de ales și zâmbește și el. Revin în dormitor, mă îmbrac, pup nevasta, plimb câinele, beau cafeaua cu prietenii, și o iau pe jos către locul de muncă.
Soarele era la locul lui și își făcea treaba bine. Pe drum am făcut câteva fotografii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu