Cum era să fiu ministru al Culturii

Domnule, mi-am adus aminte despre o chestiune foarte mișto. Adică, o întâmplare pe care o uitasem printr-un ungher al memoriei. În timp ce discutam cu colegii despre diverse lucruri am tresărit.

- Stați să vă spun ceva. Să vă povestesc ceva! Era în redacția unui ziar din București. Lucram acolo. Afară, soarele era solitar, ceea ce făcea ca, în lipsa norilor și a vântului, să pară că totul se topește în jur. O stare de pasivitate părea că a pus stăpânire pe tot orașul. Vizavi de Romexpo, mă uitam pe geamul redacției. Fumam și, scărpinându-mă pe burtă, priveam la ce care așteptau osutăcinciul s meargă în treburile lor. Păcănitul, trosnetul și pârâitul aerului condiționat nu mă mai enervau ca altădată. Ba, dimpotrivă, îmi dădea o altă perspectivă asupra vieții. În timp ce mă bucuram de privilegiul unui birou răcoros în care puteam să fumez începe să sune strident telefonul. Fixul!. Vreun nebun care vrea să mai reclame pe te miri cine!, mi-am zis fără să mă mișc, preocupat de construirea rotocoalelor din fumul de țigară. După câteva secunde de liniște se pune iar pe sunat. Oftând, mă ridic pe mine și fac același lucru cu receptorul.

- Alo, da!

- Dle. Terteci, dacă nu vă deranjez prea tare, puteți veni până în biroul meu!?, îmi spuse directorul publicației.

- Nu am ajuns încă!, răspund eu plin de spirit încercând să dreg busuiocul, neștiind dacă tot el era ăla de a sunat și înainte.

Am închis telefonul și am zburat pe holuri până-n secretariat unde am căutat privirea Monicăi încercând să aflu starea de spirit de după ușa capitonată. Bruneta cu ochi vezi îmi făcu un semn discret, de ce nu știu că doar eram noi doi în toată încăperea, să intru în biroul șefului. Mă conformez și deschid ușa bi-ni-șor să nu deranjez și...

- Hai, mă, odată, ce te moșmondești atât!?

- Să trăiți, șefu'!

- Uite, aici, trebuie să mergi. E un caz deosebit, m-a sunat un amic parlamentar, politician dintr-o familie cu tradiție, și m-a rugat să acordăm atenție omului respectiv.

- Gata, șefu, se poate!? - am replicat eu, bucuros că e doar atât. Am zburat, fac treaba și vă informez despre tot ce e acolo.

După ce am ieșit pe ușă, am mers direct în secție, și m-am pregătit de plecare. Am cerut mașină cu șofer și fotoreporter. Am primit numai jumătate, adică mașina și șoferul. De pozat trebuia să mă descurc singur. 12,30 arăta ceasul auriu de pe perete, primit cadou de un bișnițar în piață la Obor când am făcut un material despre traficanții de mașini. I-a plăcut lui de moaca mea. mă rog așa a zis el atunci. Plec și facem saună vreo 30 - 35 de minute într-o Dacia 1310, fără aer condiționat, singura condiție era deschiderea tuturor geamurilor. Am ajuns la adresa indicată pe bilețelul primit, undva prin spatele cinematografului Patria. găsesc numărul apartamentului și urc la etajul trei într-o clădire veche. Sun la ușă de vreo două ori. În adâncul sufletului speram să nu fie nimeni acasă. Aș, ți-ai găsit!

- Cine sunteți?

- Dan Terteci, reporter...

- Aaaaa, domnu' ziarist, poftiți!

Doamna m-a invitat să intru. În timp ce mă deplasam către sufrageria apartamentului treceam în revistă interiorul amenajat după o logică ciudată, care cocheta cu bunul gust și educația. Semiîntunericul era generat de draperiile cafenii trase peste niște perdele bogat susținute de galerii de lemn masiv, care erau în culoarea mobilei furniruite cu nuc. Ici-colo câte un lampadar aprins dădea o lumină gălbuie în jurul lui. O liniște apăsătoare, greu de suportat pentru mine, m-a făcut să intru în alertă. Eram într-un mediu impropriu mie. Pașii mi se afundau în covoarele bogate. În sufragerie am fost invitat să iau loc și să aștept. M-am așezat pe un scaun tapițat, foarte comod, lângă masa care trona în mijlocul încăperii încărcată de dosare, bibliorafturi, gende, pixuri și creioane care păreau părăsite precum morții pe un câmp de luptă.

- Domnul vine imediat!, m-a anunțat menajera care îmi așeza cu grijă cheseaua cu dulceață de vișine, apa rece, de la frigider desigur, și ceașca de cafea.

Am băut apa, am mâncat dulceața, am mai cerut apă și am început cafeaua... Un zgomot ușor, de ușă închisă cu grijă, m-a făcut să ridic privirea de pe masa pe care o inspectam către camera vecină. Un bărbat îmbrăcat în costum peste care și-a tras un halat de casă, în pătrățele maron cu crem, cu guler și manșete de satin, se apropie de mine și m-a salutat rece și distant.

- Bună ziua, tinere. Te informez că toate aspectele pe care le vom discuta aici sunt de o importanță deosebită. De aceea , te rog să fii atent și să îți notezi. Este absolut necesar să înțelegi corect ceea ce îi voi spune, pentru că misiunea ta este una covârșitoare.

În sinea mea îmi reproșam că nu am venit mai repede la un asemenea subiect, deși încă nu aflasem despre ce este vorba.

- Sigur, am zis eu!

- Domnule - începu interlocutorul meu -, la nivel mondial este nevoie de o nouă orânduire. Un Guvern mondial, cu sediul la București se formează acum, iar acesta v-a trebuie să administreze planeta în interesul umanității. Vom avea Parlament planetar...

Am simțit că se învârte camera cu mine, cuvintele lui aveau efect de baros care mă lovea direct în moalele capului, privirea mi se încețoșa și respiram tot mai des. În tot timpul ăsta, adică vreo două ore, am ascultat regulamente de funcționare ale Guvernului mondial, relația lui cu guvernele federale statale, că România salvează planeta. Simțeam că explodez. De nervi, desigur! Nu știam cum să reacționez, omul e nebun sau mă testează pe mine, să-l bag în mă-sa și să plec sau să fiu atent dacă tot m-a trimis patronul... M-am înarmat cu răbdare și am așteptat, aducând-mi aminte că veșnic este numai Dumnezeu, să termine.

Când a fost gata, i-am mulțumit, am luat teancul de materiale documentare pregătite pentru mine și am plecat rapid.

- Tinere, pentru modul admirabil în care ai ascultat și te preocupă acest subiect îți ofer postul de ministru al culturii mondiale.

- O singură întrebare am și eu, dacă se poate, desigur.

- Te rog!

- Guvernul mondial va ura credință în fața și în favoarea cui!?

- A umanității.

Am plecat repede către ușă, după ce m-am scuzat că trebuie să prind închiderea ediției pentru a putea publica materialul. La ușă m-am întors către menajera care mă seconda la pas, în cadență:

- Niște cămăși cu mâneci ceva mai lungi nu aveți prin casă!?

Am urcat în mașină, aceeași Dacie, și am pornit către redacție unde, odată ajuns, am năvălit în secretariat cu dorința nemărginită de a-i relata boss-ului, cu lux de amănunte, merita asta, toată istoria.

- E acasă, doarme!

- Ok, nu-l deranjez, oricum va adormi la loc instantaneu.

Când am dat ochii cu el, mai pe seară, odihnit, el, i-am spus direct:

- Aveți în fața dvs. ministrul Culturii mondiale, iar dvs. sunteți directorul gazetei oficiale al aceluiași Guvern, desigur, tot mondial...