Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Tineri condamnați

miercuri, 29 mai 2013

Bucuria unui capăt de drum, atunci când asta înseamnă încununarea unui efort îndelungat și susținut, este justificată, de înțeles și chiar trezește empatie și simpatii în sufletele celorlalți. Dacă la asta mai adăugăm și faptul că bucuria se manifestă la vârsta adolescenței este cu atât mai benefic efectul asupra noastră. Fețele radioase ale tinerilor ne fac să simțim că mai trăim, că nu suntem pierduți definitiv. În euforia adolescentină, ingredientul principal este teribilismul, de care, trebuie să recunoaștem, am dat cu toții dovadă.
Îmi aduc aminte cu emoție de sfârșitul liceului, de teama amestecată cu nerăbdare până la afișarea rezultatelor. După aia, recunosc, m-am și distrat alături de colegii mei. Dar după examen.
Am văzut, ca în fiecare an, tinerii liceeni cum au ieșit cu mașinile prin oraș pentru a se... Nu știu ce. Că nu mai merg la ore. Asta e o bucurie a fiecărui elev și pe care am trăit-o cu toții atunci când mai aveam ocazia de a trage în piept școala. Copiii ăștia frumoși au ieșit cu BMW, Mercedesuri, Volkswagen-uri, coupe-uri pe străzi. E clar că părinții îi apreciază și le-a luat mașini. E foarte bine. Dar nu știu cât de benefice sunt gesturile astea asupra mentalității adolescenților care sunt în formare. Asemenea bunuri deținute de cineva care nu a câștigat prin munca proprie niciun leu poate duce la o percepție deformată asupra vieții.
Nu, tinerii nu au nicio vină, cred că am asimilat prea repede la nivelul societății noastre modelul de comportament părintesc de tip mercantil, care înlocuiește afecțiunea, dialogul și cultivarea unor principii solide cu cadorisirea odraslelor cu bunuri scumpe. Impresionarea prin astfel de gesturi lasă impresia că ești un părinte bun, ceea ce poate fi adevărat, dar cred că e nevoie și de părintele aplecat, dedicat creșterii copilului.
Mă enerva teribil când, la vârsta majoratului, bătând din picior că vreau mașină, mi se răspundea sec: Întâi să ajungi la facultate și în anul doi mai discutăm!. Priveam cu ciudă la părinții mei care aveau posibilitatea să-mi satisfacă hatârul și mă simțeam vitregit de un drept al meu.
Anii au trecut, am crescut alături de oameni mai bogați, de oameni mai săraci, dar am constatat un lucru. Respectul față de muncă, față de oameni este direct proporțional cu efortul făcut de individ pentru desăvârșirea lui profesională, materială și morală.
Poate că tinerii care au totul riscă să fie condamnați la izolare. Poate că ei nu vor înțelege ce înseamnă o gură de apă rece în pauza de masă, poate că nu se vor bucura la adierea vântului peste fețele lor asudate, poate că nu vor înțelege suferința colegului lor care, mai bun la învățătură, a mers pe jos acasă cu sticla de apă plată luată de la non-stop-ul din colț. Eu sper să nu fie așa și le doresc din suflet să aibă parte o viață liniștită și prosperă.
Ar fi păcat să fie condamnați socio-afectiv din lipsa de timp a maturilor care sunt prea preocupați de făcutul banului.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Un mare adevar, asta e societatea pe care noi o formam si nu ne dam seama ca atunci cand noi poate nu vom mai fi sau nu vom mai reusi sa ne ridicam la pretentiile odraslelor noastre acestia nu vor sti cum sa dea piept cu realitatea cruda a vieti nu vor sti sa pretuiadca nu vor sti oferi , dar vor pretinde si li se va parea totul normal ptr ca asa au fost obisnuiti, iar daca vor fi refuzati ptr ca nu vor merita sau nu li se cuvine va fi sfarsitul lumi pte ei, nu ne dam seama ce handicap social le creiem si dependente pte obiecte neutile si necesare varstei lor pe urma vom putea plange alaturi de ei si nu vom mai sti cum sa le aratam ca de fapt aceste lucruri sunt superficii ale vietii si societatii de azi bazate pe consumism, si ca de fapt altele sunt adevaratele valori ale vietii care in ultimul timp sunt cam uitate si aruncate intr-un colt de suflet. Atunci cand ne vom trezi ca copii nosrti nu stiu sa ne pretuiasca nici pe noi ptr ca cam astea le-am aratat in goana noastra dupa banii si neavand timp sa ne dedicam lor atunci cand ar fi trebuit sa le aratam ce inseamna respect si corectitudine , si ceea ce inseamna sa muncesti sa oferii ptr a putea pretinde, si ca fara efort nu vom fi niciodata in frunte clasamentului ptr a pute fi invingatori si nimic nu ni se cuvine doar ptrca ne dorim si altii au. Multa bafta si succes tuturor parintilor ptr a deveni invingatori in cea mai grea meserie , aceea de a fi parinte , pe care o invatam in fiecare zi si ne straduim sa o aplicam fara a avea profesori, sau cartii de citit ptr fiecare copil al nostru, important e sa nu le creem dependente cu mana noastra. Sanatate multa cu stima si respect.


Dan Terteci spunea...

Mulțumesc.

Sonia spunea...

Am crezut întotdeauna că trebuie să îți înveți copilul să pescuiască, nu să îi oferi doar peștele. Cred că înțelegi ce vreau să spun. Cu toate astea, când a fost de unde, nu am ezitat să îi ofer tot ce mi-a stat în puteri. Am avut în același timp și pretenții. Am așteptat un anumit fel de comportament și rezultate. Viața mi-a dovedit că nu am greșit.

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading