Doamne, ce vremuri!... Îmi vin frânturi în minte din vremea copilăriei - unii spun că ăsta e semn de bătrânețe, o fi, nu zic ba - și mă trezesc cu un zâmbet gratuit, dar plin de încărcătură emoțională. Na, că am început să vorbesc ca ăia de-i uram în copilărie. Ăia de veneau și se credeau atotștiutori! Astăzi, de exemplu, mi-am adus aminte de ritualul bunicii - mamaia, deh - pentru a curăți casa.
Căminul cald și primitor în care mă bucuram de mirajul sărbătorilor de iarnă sau căminul răcoros în care ne adăposteam de vipia aia de soare, așa-i spunea mamaia, în verile toride ascundea de fapt multă muncă și sudoare. O să fiți tentați că numai la ridicarea casei se asuda în urmă cu 40 de ani. Nu!
Podele de lemn aveau numai bogații, și ăia erau câțiva la număr, deci nu îi găseai la tot pasul. despre parchet nici nu se auzea pe la țară. Mai târziu avea să se pună pe jos PAL sau PFL. Erai boier cu așa ceva. Pământ, lut amestecat cu balegă de cal și se omogeniza cu puțină apă. Asta era soluția pentru îndreptarea acelor podele.
- Trebuie să lipim casa asta, spunea în fiecare primăvară și toamnă femeia omului ei.
Ăsta era semnul că trebuie să ne apucăm de treabă. Noi, copiii! În fiecare zi ieșeam pe uliță și pândeam să treacă cineva cu cai, care era musai să fie mâncați și să se balege în zona noastră de acțiune. Noi nu aveam cai, adică bunicii mei nu aveau cai. De aceea se apela la soluția asta. Nu ne era rușine și nici scârbă, toată lumea aduna balegă de cal, toată lumea săracă. Desigur, aveam vecini sau rude cu cai, dar le trebuia și lor, iar ce le prisosea era pentru obligații - vecini, rude mai apropiate sau o foloseau pentru diverse trocuri. Dacă se apropia ziua când femeia casei își planificase să lipească casa și nu era suficientă balegă ieșea alături de noi, plozii, și mergeam pe islaz sperând să găsim acolo materia primă necesară.
Se scotea tot din casă, mobila - patul, masa, scaunele și un dulap -, preșurile țesute la război, făcute din cârpe - se rupeau tot felul de obiecte textile în fâșii și apoi se țeseau -, carpetele de pe pereți, erau din alea țesute pe etamină în zilele de iarnă, uneori și nopțile, la lumina lămpii cu gaz. Când odaia era goală, mamaia pregătea pământul galben cu balega și apa. Îl frământa cu picioarele, mai punea cât un strop de apă, după o rețetă proprie, până ajungea la consistența și textura dorite. Călcâiele crăpate opreau din pământul ostenit și o chinuia mult pe biata femeie până se curăța la loc. Dar asta era la final! După ce pregătea compoziția, cu o dexteritate pe care nu mi-am explicat-o niciodată, femeia întindea cu palmele o peliculă uniformă peste toată încăperea - pereți și podea. Mirosul balegii de cal, amestecat cu pământul galben și sudoarea bunicii îmi dădea impresia de fiecare dată că trăiesc un moment istoric. După ce se uscau pereții, urma văruirea lor cu bidineaua din păr de cal.
În fiecare primăvară și toamnă căminul se curăța și se pregătea pentru un nou sezon - cald sau rece. Când mirosea a balegă de cal mirosea a curățenie. După câteva zile mirosul curățeniei, aerul curat, punea stăpânire pe întreaga bojdeucă și mâncam fericiți laptele fiert în ceaunul din care abia se răsturnase mămăliga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu