Egosim de 1 iunie

Da, asta e părerea mea şi nu mi-o poate schimba nimeni. Cel puţin pentru moment. 1 iunie arată încă o dată în plus egoismul de care dau dovadă oamenii mari. Ei au stabilit că Ziua Copilului trebuie sărbătorită şi tot ei stabilesc cum. Aniversaţii sunt întrebaţi, dacă e să fie aşa, doar în treacăt, pentru ca nu cumva maturul să dezvolte un complex de vinovăţie. O să fie, bănuiesc, mulţi care vor sări în sus şi mă vor certa. Dar să o luăm metodic.

Prima dată, înainte de a fi, el, minunea, copilul adică, cei doi, iubindu-se mai mult decât platonic şi în mod repetat vor descoperi că se pricep tot mai bine la chestiunea asta. La iubit adică! Şi dăi şi luptă, şi luptă şi dăi şi tot aşa până când unul dintre zice: "hai să facem şi noi un copil, să avem şi noi, unul măcar!". Nu cred că este cineva care să spună că şi-a dorit copilul pentru că a vrut să aducă un suflet pe lume pentru cel nou. Oamenii vor să aibă copii, Să aibă ei, nu să crească un copil, să formeze un caracter. Desigur, în funcţie de personalitatea părinţilor, de educaţia lor, de nivelul intelectului toate aceste obligaţii ulterioare sunt însuşite, asimilate şi, în majoritatea cazurilor, respectate.

Pe măsură ce micuţul creşte, el va trebui să răspundă unor cerinţe din partea celor care i-au dat viaţă pe considerentul că "eu ştiu mai bine ce e bine pentru tine!" sau "eu te-am făcut, eu te omor!". Sigur că pruncul trebuie ghidonat în funcţie de veleităţi, trebuie oprit de la activităţile periculoase, dar astea, spun psihologii, trebuie făcute în aşa fel încât copilul să se simtă un partener respectat al actului decizional. În majoritatea cazurilor copiii sunt executanţi ai ordinelor primite, iar cel care cârâie riscă o scaltoacă după ceafă. De sărbători, la momentele festive din viaţa lui, copilul este îmbrăcat după gustul părinţilor. Unii sunt transformaţi în sorcove, li se pun costumaţii amuzante sau se creează situaţii comice pentru ca, nu-i aşa!?, adulţii să râdă până se ţin cu mâinile de burţi.

În vacanţe, copiii merg acolo unde credem noi, "ăia marii", că e bine. Îi dăm la meditaţii, vrem să facem din ei artişti, fotbalişti, valori recunoscute cu orice preţ, chiar şi cu preţul copilăriei lor.

Se investeşte în copii pentru ca ei să fie capitalul infatuării părinţilor.

Dar vine 1 IUNIE când îi sărbătorim. Tot noi pe ei şi tot cum vrem noi. Ei sunt obligaţi să participe la activităţile pe care le stabilim noi, la orele care ne convin nouă. Ei trebuie să fie ascultători.

Ah... am uitat! Pozăm şi noi frumos, mergem la casele de copii să le ducem cadouri. Dar e musai cu alaiul de ziarişti în spate, pentru că altfel ce bucurie mai au micuţii dacă nu ne văd la televizor cum le-am dat cadouri.

Bine, ăsta e doar un gând...

Realitatea...

Şi, totuşi, ei sunt care ne fac să ne simţim vii. Ne împrumută stelele din ochii lor, soarele de pe feţe şi inocenţa sufletelor lor. Dar le maculăm repede, pentru că la anul iar vom fi cadorisiţi.

La mulţi ani, dragi copii, şi să ştiţi că părinţii vă iubesc!