Când demnitatea nu mai contează!

Ultima persoană înscrisă pe lista de audiențe se ridică de pe scaun și, înainte să iasă pe ușă, ne mulțumește pentru faptul că am stat de vorbă cu ea. Mă simt om când un alt om simte că a fost om. Fie și pentru o clipă. Este cea mai mare satisfacție pe care o poți avea. Iese omul pe ușă și îmi pun capul în mâini. O stare ușor febrilă mă sâcâia încă de dimineață. Plus usturimi în gât. Asta e!

Cioc, cioc... se aude o bătaie ușoară în ușă. Un scârțâit anost, binecunoscut dealtfel, mă anunță că am un vizitator.

- Domnu' Terteci, a mai venit o persoană, nu este înscrisă la audiențe. O primiți!?

Cum ai putea să spui nu, chiar și atunci când, presupunând, nu ai această obligație!?!

- Da, să intre, am spus gâtuit din cauza ciulinilor de pe beregată.

Un bătrânel se apropie încet de masă și îmi întinde o coală de hârtie pe care stau așezate dezordonat câteva rânduri. Se vedea de la o poștă că este vorba despre o persoană nedeprinsă cu mânuirea condeiului. Hainele de pe omul ce îmi stătea în față, destul de ponosite, dar curate trăda un om care a învățat să muncească la viața lui și nu știe să întindă mâna.

"Subsemnatul ... handicapat grav, gradul 1 cu însoțitor, nu pot să scriu și să mă mișc din pat, nedeplasabil, fac această scrisoare prin intermediul tatălui meu... vă aduc la cunoștință următoarele ... primarul comunei ... dispune încetarea contractului de însoțitor al surorii mele...".

M-am oprit din citit și am privit lung la bătrânelul din fața mea. Restul de hârtii pe care le oprise în mână evidențiau foarte bine tremurul trupului său. Emoție, surescitare, boală... Cine știe!? Aveam să aflu mai târziu că e câte un pic din fiecare....

- Alo, centrala, cu primăria...

Las telefonul în furcă și aștept să discut cu un reprezentant al autorității din zonă. Continui să mă uit la omul care nu știa cum să se comporte. Să-i fie rușine, să bată cu pumnul în masă!? M-a adus la realitate soneria telefonului.

- Aveți legătura, la telefon e secretarul unității administrativ-teritoriale...

- Mulțumesc!

Și de aici începe o discuție de câteva minute în care mi se explică de ce un om de 42 de ani, imobilizat la pat, a rămas fără îngrijitor. S-a dorit să se facă economie la buget, că oricum însoțitorul bolnavului e sora lui și că i se face dosar pentru a intra în șomaj timp de un an de zile și că oricum îl crește familia și are grijă de el.

- Doamnă, îmi spuneți, vă rog, ce economie s-a făcut la bugetul local?

Nu am primit niciun răspuns. Nu se știa exact, dar se invoca faptul că însoțitorul, oricum, primește ajutor de șomaj și are grijă de cel care vede soarele prin ochii altora și își imaginează stelele povestite de alții.

- Doamnă, îmi spuneți ce obligații are un șomer să îngrijească acel amărât și ce sancțiuni riscă dacă nu face asta?

- Aveți dreptate, nu are nicio obligație, dar așa a vrut domnul primar.

- Doamnă, sunteți pe lege, ați respectat procedura, e adevărat, despre oportunitatea deciziilor răspunde autoritatea locală, dar vă mărturisesc că mă înfioară întreaga situație.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. În fața mea a început să plângă și bătrânul, a făcut o criză cardiacă, e bolnav și el și soția lui, e diabetică. Un ales local a decis să facă economii fără să judece concret, fără să analizeze aspectele particulare ale fiecărui caz. Nu! Așa a vrut el.

Care este economia banului public per ansamblu? Infimă. Salariul net pe care îl primea însoțitorul va fi încasat de acesta și în continuare, dar sub forma ajutorului de șomaj și va fi cu puțin mai mic. Nu se vor plăti impozitele la bugetul statului pentru contractul de muncă și atât. În linii mari, undeva la vreo 200 de lei se economisește din banul public. Dar ce s-a obținut? Plata unui om care nu mai are nicio obligație legală de a-l îngriji pe cel aflat în situația aia dramatică, suflete călcate în picioare și demnități târâte prin noroi pentru că nu se judecă social, ci matematic.

- S-a încercat o discuție cu edilul, nu vrea, nu vrea pentru că nu vrea el și gata!

Mă opresc aici... Nervi și lacrimi...

Părerea mea este că gradele de civilizație și dezvoltare ale unei societăți sunt arătate și de modul în care societate respectivă prețuiește ființa umană, mai ales pe aceea lovită de un necaz care a scos-o din circuitul firesc și fericit al vieții.

Oamenii care au nevoie de oameni sunt batjocoriți. Păcat!