Dumezeu, ca aliat!

De fiecare dată când se enervează, românul, prin tradiție, îl înjură pe Dumnezeu. Indiferent dacă vrea să-și verse năduful sau doar să aibă un ascendent, omul îl blagoslovește. Pentru că El este vinovat. Dar, nu, nu despre respectul față de Demiurg vreau să discut acum, ci despre maleabilitatea caracterului, a personalității. Când un plan măreț ne trece prin minte solicităm sprijinul divin pentru atingerea scopului. Nu mai contează dacă proiectul nostru îi afectează cumva și pe ceilalți. Importantă este alianța cu El. Poate că la sfârșit se mai aruncă un Mulțumesc! printre dinți. Dar asta numai în fugă și musai șoptit. Bucuriile clădite pe suferințe nevăzute, neștiute sau neprevăzute sunt neștirbite, invocăm norocul, soarta, destinul pentru a demonstra că nu putem fi toți la fel. Atunci Dumnezeu e drept și bun! E aliatul tău!! Dacă din nefericire se pune problema ca tu să pici în lotul de victime al altui ajutat de providență e nenorocire mare. Dumnezeu nu mai este drept, pentru că e aliatul altcuiva!