Gânduri despre premianţii fără premii

Greu m-am pornit să scriu rândurile astea. Nu ştiu nici acum dacă am început. Mâinile dau să pornească pe taste, apoi se reped spre mouse pentru a amâna momentul de debut. Nu este uşor să scrii despre gândurile tale, e chiar incomod, dar nu am ce face. Ba, am! Aş putea să nu scriu, să mă mint că nu trebuie să fac asta, dar nu ar fi corect, faţă de mine mai ales.

Sunt gânduri uşor incoerente, pe care vreau să le aştern aci, să le ştiţi şi voi, sunt gânduri născute în timp, strânse, dospite şi pe care vreau să le răspândesc.

Întâi de toate vreau să mă refer la faptul că sunt un egoist şi că tot ceea ce fac, fac pentru mine. Aşadar, am auzit voci care au susţinut că nu este bine ca frecvenţa campaniei Premianţii fără premii să nu fie săptămânală, pentru că se demonetizează evenimentul. Explicaţia, din punctul meu de vedere, este că nu are cum să se întâmple asta, pentru că de fiecare dată este un alt om, o altă poveste, alte emoţii.

Mai spunea cineva că ar trebui să strâng mai mulţi premianţi şi să facem un eveniment mai mare. Nu ştiu dacă transformarea în spectacol este soluţia. Ideea campaniei este ca oamenii din piaţă să mulţumească personal premianţilor, să le strângă mâinile, să-i privească în ochi, să se simtă unii pe ceilalţi. Din această perspectivă cred că un singur eveniment ceva mai mare, organizat anual, este suficient şi mă refer aici la ediţia dedicată Zilei Naţionale a României. Desigur, mă gândesc serios la o gală anuală a premianţilor, în care să fie prezenţi toţi protagoniştii, care timp de 12 luni au fost prezenţi în piaţa publică.

Premianţii fără premii vrea să fie o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp. Să ne deprindem cu toţii să căutăm oamenii valoroşi în jur, să le zâmbim, să-i încurajăm, să arătăm tuturor că ne interesează tot mai puţin nonvalorile, să arătăm lumii că avem oameni cu care ne mândrim. Desigur, nu o să reuşim să-i premiem pe toţi oamenii valoroşi în piaţa publică, dar putem să facem asta şi personal, acasă, la muncă, pe stradă, în vacanţă, oriunde întâlnim oameni care sunt şi pot fi modele pentru ceilalţi.

Vreau să mai spun că mă aşteptam să crească mai mult acest eveniment, dar nu sunt departe de aşteptări. O campanie în care nu s-a investit a reuşit să crească în mod natural la ceea ce este acum. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar pentru a veni în piaţă şi a felicita pe un valoros trebuiesc învinse câteva tare. De ce să merg eu acolo!?, invidia, egoismul, dar mai ales trebuie să ai o structură interioară sănătoasă şi o valoare intrinsecă pentru a sta lângă un om minunat. Nu este la îndemâna oricui să recunoască faptul că există oameni mai valoroşi decât el şi să mai spună asta şi public. De aceea, observând că de la ediţie la ediţie prezenţa este tot mai numeroasă, spun că sunt mulţi oameni frumoşi şi valoroşi. Practic, toţi cei care vin în piaţă sunt premianţi fără premii.

De ce a fost aleasă această denumire!? Pentru că, acolo în piaţă, nu se dau premii materiale, trofeul îl reprezintă recunoaşterea publică a valorii omului premiat. Apoi, principalii protagonişti sunt, dar fără a se limita la asta, oamenii care încă nu au primit neapărat un premiu, deşi ar merita asta cu prisosinţă.

Am observat susţinerea presei faţă de această campanie. Jurnaliştii au fost prezenţi alături premianţi, au venit să-i cunoască, să le afle poveştile (ale celor despre care nu aflaseră încă) şi să le spună mai departe.

Oare de ce am scris rândurile astea!?...