Ultimul cimpoier

Cimpoiul, după cum spune Wikipedia, este un instrument străvechi, cunoscut cu mult înainte de inventarea orgii. Aerul necesar producerii sunetului este suflat printr-o țeavă într-un burduf prins sub braț. Prin presiunea constantă a brațului, aerul adunat în burduf este condus spre fluierele cimpoiului: caraba, un fluier labial pe care se cântă melodia și bâzoiu, care emite isonul pe fundamentală sau cvintă. Cimpoiul românesc este făcut de obicei din piele de capră. Este compus din: suflaciu, carabă, bâzoi și burduf (îmblănit). Numărul găurilor carabei variază între 5 și 8, iar sunetul scos este mai puțin stringent decât al rudelor sale balcanice. Astăzi nu prea mai are căutare, doar câțiva bătrâni îl mai folosesc.

Foto: Radu Barb

 Unul dintre acești bătrâni locuiește în satul Lăsău. Meșteșugul l-a deprins în timp și s-a îndrăgostit de el. Nea Miron are 82 de ani, este bătrân și nu are cui să lase moștenire tradiția făcutului de cimpoaie. Își aduce aminte cu drag că primul lui cimpoi l-a primit când avea doar 12 ani. Îl mai are și acum. După șapte decenii instrumentul cântă și pare fermecat în mâinile bătrnului.

Nu mai face cimpoaie. E bătrân și nici căutare nu mai au, pe ultimul l-a vândut în urmă cu două săptămâni. Îl avea pe stoc, l-a căutat cineva la poartă și l-a întrebat dacă nu are unul de vânzare. A avut și a acceptat învoiala. Un ban în plus nu strică nimănui. Parcă și-ar fi dat sufletul pe arginți, așa păreau să spună ochii lui când povestește despre despărțirea de ultimul lui cimpoi făurit cu propriile-i mâini. Singurul care i-a mai rămas este cel primit cadou în perioada prunciei. Nu l-ar da nici în ruptul capului. Este, într-un fel, comoara din lada de zestre a părinților. Cam așa se vede din afară relația unchieșului cu darul lui.

Foto: Radu Barb

Când îl ia în brațe ai impresia că trăiește a doua tinerețe. Îl culcușește cu grijă la subțioară și după ce se asigură că e totul cum trebuie se apucă să-i dea aer. Parcă îi dă viață, e ca un fel de resuscitare. Pe măsură ce sunetele încep să curgă, pe atât ochii capătă o strălucire aparte, iar plămânii lui bătrâni întineresc deodată. Nu simt niciun efort și nici nu precupețesc vreunul până nu se umflă burduful, să fie țapăn, colo... Cu cotul, bătrânul, rapsod pe la diferite ocazii, înghesuie instrumentul forțându-l să dea tot ce are mai bun în el. Delicat și hotărât, ușor ezitant uneori, Nea Miron pare un adolescent care își strânge la piept iubita. Nici nu cred că e departe de adevăr afirmația. Fără dragoste de frumos, fără iubire față de oameni și fără devotament nu ar fi putut face nimic. Nu poate să nu-și iubească cimpoiul. Îl iubește pentru că e al lui și pentru că nu de puține ori a plâns alături de el când i-a fost greu, s-a tânguit sau au fost fericiți împreună. Momentele astea nu se pot uita ușor. De fapt, ce spun eu aici, nu se pot uita niciodată...

Durerea lui Nea Miron este una banală. Ne dispar meșteșugarii de frumos, ne dispar tradițiile și, odată cu ele, și rânduielile despre care tot vorbea Marin Sorescu.