Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Povara numelui

sâmbătă, 29 iunie 2013

Nu, nu este o glumă, oricât de mult am fi tentaţi să zâmbim sau oricâte eforturi am face pentru a ne stăpâni râsul. Este vorba despre un om, despre povestea vieţii lui, ba nu, despre drama vieţii lui.
Într-o localitate din jurul Bucureştiului, nu foarte departe de forfota metropolitană, viaţa rurală începuse să cunoască o metamorfoză interesantă. Degradarea vieţii era evidentă, stricăciunea regulilor şi ritualurilor ţărăneşti prin adăugarea haotică a unor trenduri aduse de la oraş a început să genereze o mentalitate găunoasă şi uşor perisculoasă - oamenii nu mai erau nici ţărani, dar nici orăşeni nu deveniseră, orbecăiau între cele două stări. În mulţimea ţăranilor pseudourbanizaţi îşi ducea traiul un om... Era evitat de toţi, deşi avea o notorietate extraordinară. Nu ştiu dacă îi mai ştia cineva numele, dar îl identificau întotdeauna corect. E ăla "al lu' Măcac"!
Îl vedeam mereu mergând singur pe drum, cu ochii plecaţi în pământ, numărându-şi paşii... Nu îndrăznea să vorbească cu nimeni. Fiecare relaţionare era un calvar pentru el. Zâmbetele ironice, uneori tâmpe ale celorlalţi îl dezmembrau din interior. Când apărea în sat să-şi ia pâine se mai trezea câte unu' care să mimeze generozitatea. "Dă-i, mă, lu' Măcac o vodcă!", altu', mai generos, comanda rom. Nu era diferenţă de preţ, doar de aromă. Primea omul. Ce să facă!? Era sărac şi condamnat la ostracizare. Nu interesa pe nimeni dacă el are suflet, dacă gândeşte, dacă visează, dacă suferă sau se bucură. Din punct de vedere social nu reuşea să se integreze în niciun grup. Cine ar fi vrut să se mândrească că e prieten cu "al lui Măcac"!?
Profesional... Ce să vorbim!? Muncea cu ziua pe la te miri cine să câştige o bucată de pâine. Dar şi aia era foarte greu. Cei care îl puneau la muncă îl ascundeau... Faptul muncea bine, serios şi nu fura, toate aceste trăsături de caracter erau eclipsate de renumele lui. Angajat, cu carte de muncă, nu a fost niciodată... De fiecare dată când se legitima se termina orice discuţie.
Mai târziu, târziu de tot chiar, am aflat că cognomenul era chiar numele lui, aşa scria în buletin. Măcac Ion. O fi fost vreo greşeală când s-a întocmit certificatul de naştere, poate la evidenţa populaţiei... Nu ştiu! Cert este că nimeni, dar absolut nimeni, dintre cei pe care i-am auzit eu, nu-i spuneau Ion. Nu!
După ani de zile am avut privilegiul să vorbesc cu nea Ion. Am zăbovit la o bere şi cu ochii scăldaţi în lacrimi mi-a povestit viaţa lui. Descopeream un om minunat, un om sensibil, dar, mai ales, înţelept. Singurătatea lui l-a împins să cunoască lumea dintr-o perspectivă inabordabilă pentru ceilalţi. Nu ura pe nimeni, suferea că nu putea să dea din prea plinul sufletului său celorlalţi. Nu aveau răbdare cu el, râdeau de cum îl vedeau. Om săritor, nea Ion nu ezita să ajute pe cine avea nevoie. O făcea dezinteresat... Nu a murit de foame, dar era ucis în fiecare zi de ceilalţi... Am avut la momentul discuţiei cu el posibilitatea de a demara procedurile privind schimbarea numelui pe cale administrativă. A refuzat!
- Bre, nea Dane, eu în faţa lui Dumnezeu sunt Ion, în faţa oamenilor sunt Măcac. Crezi că dacă oamenii au refuzat numele primit prin botez în Biserică or să accepte pe ăla de o să fie scris în terfeloage!?
Am rămas cu gura căscată... Nu ştiu dacă mai trăieşte, dar îi mulţumesc pentru clipele alea în care am discutat cu el. Au fost momente când m-am simţit om. Pentru că un om îmi oferea sufletul lui necondiţionat, fără să ceară nimic, ba, mai mult, mi-a oferit din înţelepciunea lui.

3 comentarii:

Anonim spunea...

super,putini o sa priceapa!

Anonim spunea...

Urâţenia şi frumuseţea lumii una lângă alta.
Frumos măi dragă măi.
Ce frumoşi sunt câini.Hau...

Dana Marcu spunea...

Minunat articol. Aţi scris cu mare sensibilitate despre neşamsa destinului, despre nedreptate şi răutate umană, despre singuratate, dar şi despre smerenie şi iubire necondiţionată. Sunt impresionată...

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading