Există, sau ar trebui să existe, pentru fiecare dintre noi un set de preocupări, de valori pentru care să luptăm, Atât pentru obținerea lor, dar, mai ales, pentru protejarea lor. De-a lungul istoriei oamenii au avut un buchet de obiective, începând de la atingerea unui grad de civilizație, până la satisfacerea îndestulării materiale. Desigur, una fără cealaltă nu există, sau nu la parametrii unei funcționări normale. Dar ce facem, în fond!?
Asistăm la o luptă pentru interese. Individul, pe măsură ce conștientizează că reprezintă o piesă de puzzle într-un joc a cărui imagine de ansamblu nu o vede niciodată, se va strădui ca el să reprezinte fie cea mai frumoasă latură, fie să aibă cea mai valoroasă poziție. Nu de puține ori, lumina orbitoare a scopului propus, îl face pe el, pe omul modern, să arunce în luptă energii, trăiri și resurse pentru că așa se simte bine. Calculele de eficiență și rentabilitate nu mai apar, ele sunt doar în subsidiar făcute și oricum rezultatul lor nu mai este absolut deloc relevant. Tot ce este important este zbuciumul, agitația și tensiunea. Și totuși...
Oamenii au atâta frumos în ei încât se sperie singuri. În momentele de singurătate relativă, chiar și cel mai flămând om care se hrănește cu emoții negative, se trezește visând frumos, simțind curat și dorind să se umple de bucurie. Îmi spunea un amic aseară că există atâta Dumnezeire în oameni încât oamenii aleg să fie răi doar pentru că știu cum păcatele le sunt iertate prin ei înșiși. Interesant punct de vedere și aproape că sunt de acord cu el. Oamenii aleg să trăiască frumosul în singurătate și ura în haite. Și asta numai dintr-o teamă că fiind simțiți ca firavi, delicați, frumoși vor cădea victime ale celorlalți. E frumos de hrănit răul din noi, incitant uneori, dar există riscul de a-l scăpa de sub control. Se dezvoltă un sentiment de autoculpabilitate în momentele de singurătate care naște rușinea infernală și astfel se ajunge la ura față de ce este în jur. Oamenii aleg uneori partea întunecată pentru că s-au săturat de lumină.
Îmi aduc aminte de pilda ursului care s-a cățărat pe Everest. După ce s-a pregătit vreme îndelungată, ursul a început urcușul. La început a fost ușor, a mers pe cărări de munte însoțit de susurul apelor cristaline și cântecul păsărilor din pădure. A devenit tot mai anevoios drumul când a ajuns în zona stâncoasă și de grohotiș, dar s-a descurcat. A îndurat gerul năpraznic de pre creste și vântul care îl dobora la pământ. Credința și dorința lui l-au făcut să ajungă pe creste. Desigur, bucuria lui i-a fost uriașă. Dansa, țopăia și mormăia, cu pretenția că el cântă, ochii îi trădau emoțiile de moment. Deodată vede un vultur pleșuv trist.
- De ce ești asa de trist când ești atât de sus!?, a întrebat ursul mirat.
- Da, dar eu am ajuns aici coborând!
P.S. - titlul nu e greșit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu