Un început care nu s-a sfârşit

Suntem în urmă cu 37 de ani. Era 15 septembrie 1976. De mâna mamei porneam pe un drum pe care aveam să-l străbat vreo opt ani la rând, de două ori pe zi. Plecam pe drumul către şcoală. Îmi amintesc şi acum cu emoţie clipele acelea. Dacă închid ochii, revăd foarte clar uliţa mea, pe care mă jucam fotbal cu cei cinci vecini ai mei, care, de foarte multe ori se lăsa cu geamuri sparte pe la casele din jur.

Păşeam cu grijă să nu prăfuiesc pantofii “de lac”, mă uitam în jurul meu şi eram tare mândru de noua mea costumaţie. Trecusem de la “şoim al patriei” la statutul de şcolar. Nu era de ici, de colea. Toate babele din sat se uitau la mine şi mă admirau de parcă făcusem cine ştie ce faptă de vitejie. Eu aşteptam să ajung la şcoală să o ung cu untură, să o roadă câinii şi să cadă până la ziuă. Aşa mă învăţase pe mine Nea Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, pentru a nu mai fi nevoit să învăţ carte.

Până să intru pe poarta şcolii, mama făcea ultimele retuşuri în educaţia mea pe care o primisem în cei şase ani şi cinci luni petrecuţi acasă. Am reţinut că trebuia să fiu cuminte, ascultător, să nu o supăr pe “doamna” (încă era cu doamna, la tovarăşi am trecut prin clasa a doua), să fiu atent, să fiu respectuos, să-i salut pe cei cu care ma întâlnesc... Oricum, până a terminat mama cu enumerarea obligaţiilor mele cetăţeneşti eu am şi uitat ce mi-a zis la început.

Am intrat pe poarta şcolii. Când am văzut atâţia copii, părinţi şi învăţători am decis - “trebuie sa o ung cu untura”! Nu mai ştiu cum a fost cu careul, cu imnu', cu discursurile. Îmi reamintesc foarte clar că atunci când am intrat în clasă m-am repezit la cel mai mare pachet de manuale care era aşezat pe banca mea. Doamna Savu, prima mea învăţătoare (că eu am avut trei), mi-a zis că peste vreo cinci ani o să îmi trebuiască. Erau cărţile celor din clasa a şasea. Cei care învăţau de după masă.

Cand am venit acasă, mă aştepta bunica. Mamaia, cum îi spuneam eu. “Ai fost la scoala”? “Da, dar cică trebuie să mă duc şi mâine!”, am spus eu cu glas pierit. Şi de atunci am tot fost subiect de glume şi de bancuri pentru rudele şi prietenii părinţilor şi bunicilor mei.

Îmi este dor de colegii mei din clasa întâi, de învăţătorii mei... De “tanti Maria”, femeia de serviciu a şcolii, care avea mereu grijă să fie cald în clase, să avem apă în găleţi...

Pentru mine, prima zi de şcoală a fiecărui an, 15 septembrie, a fost in mod invariabil un moment emoţionant, îmi plăcea şi mă temeam în acelaşi timp. Ca şi acum, îmi place să răspund provocărilor, dar mereu mă tem că nu fac ceea ce trebuie sau cum trebuie. Dar, revenind la anii de şcoală, vreau să mulţumesc tuturor învăţătorilor, profesorilor care cu rabdare, cu nervi uneori, au contribuit la ceea ce sunt eu acum, un individ care vrea şi speră să ajunga un om!