Reporter virtual, interviu real

Are o părere bună despre el. Spune că a fost folosit, că şi-a dat seama târziu de asta. A protestat în felul lui şi crede că nu mai e cazul să o facă în acelaşi mod. Nu exploatează sentimentul de frustrare al susrselor, dar nu refuză informaţiile furnizate. Tiberiu Lovin e scârbit şi de politica românească. Asta spune el, iar mai multe aflaţi citind cele de mai jos.

Eşti cu Băsescu?

În ce sens? Politic n-am cum să fiu cu el că nu fac politică. De votat n-am cum că nu mai poate candida. Dacă mă întrebi dacă l-am votat în 2009, ei bine da. Şi l-am susţinut cu o lună de zile înainte de alegeri. De ce? Iniţial n-am vrut să votez şi am scris asta, iar mulţi m-au înjurat că las babele analfabete să voteze pentru mine, ceea ce nu m-ar fi deranjat, dar mi s-au părut absolut josnice atacurile în rafală ale trusturilor mari de presă. Atunci am spus ca online-ul este mai puternic. Si asta s-a văzut.

Şi dacă erai care era problema?

În mod firesc n-ar fi trebuit să fie nicio problemă, chiar dacă aş fi fost nu ştiu ce susţinător, dar eu nu am treabă cu politica, aşa că nu susţin pe nimeni. Problema era a celor care-l urau şi-l urăsc pe Băsescu. Şi nu neapărat pentru că el e cel mai mare rău al României, ci pentru că trebuia să fie altcineva pe locul lui, cel stabilit la masa rotundă a mogulilor. Şi evident ea ar fi fost mai îmbelşugată pentru toată lumea dacă ar fi ajuns Geoană. Desigur, n-ar fi fost iar nicio problemă dacă n-aş avea influenţă. Asta a deranjat. Atunci. Acum la fel, dar eu chiar din 2009 până acum n-am avut nicio aplecare spre niciun partid sau personaj politic.

Aşa să fi fost, recunoşteai?

Clar. De ce să-mi fie ruşine? Mi-ar fi fost ruşine să fiu cu Geoană, cu Ponta, cu Crin. Nişte loseri. Mie-mi plac învingătorii şi îi miros.

Ce are lumea cu tine?

Lumea n-are nimic cu mine. Sunt câteva personaje din trustul Intact şi atât. Gen Badea. În rest, mai sunt unii care mă bârfesc pe la colţuri. E normal.

Ai o opţiune politică?

Nu. Mai mult: nu cred că voi avea vreodată. Aş avea dacă ar exista un partid de dreapta serios.

Asumarea publică a unei astfel de opţiuni politice presupune curaj sau nebunie?

Asumarea oricărei opţiuni politice presupune un risc. Atunci când eşti jurnalist. Eu am avut o opţiune pentru funcţia de preşedinte: am fost contra lui Geoană şi a celor din spatele lui.

Dezbaterile în media au devenit adevărate poziţii revanşarde. Dacă undeva se scrie ceva de rău despre cineva se va găsi imediat un spaţiu unde să se atace autorul şi nu fondul problemei. Eşti de acord cu afirmaţia asta?

Sigur că-s de acord. De fapt asta e munca de postaci. E plictisitoare. Eu scriu doar ce cred, nu ceea ce mi se dictează. Sunt independent şi-mi permit asta. Cei mai multi nu şi atunci îşi apără stăpânul sau apar postacii care au misiunea asta. Şi deturnează discuţia. Mizerii efemere.

La ce e mai greu să renunţi, la o ştire bombă sau la un principiu?

Nu pot alege  . Dacă aş fi obligat, sigur că există posibilitatea să renunţi la amândouă. Oricine, nu doar eu. Asta este însă extrem de dificil. Nu mi s-a întâmplat să renunţ nici la principii, nici la ştiri bombă.

Şi la ce ai renunţat de-a lungul timpului?

Au fost ştiri interesante la care am renunţat la rugămintea personajelor pentru că le-aş fi compromis mutarea dintr-o poziţie în alta sau am făcut un troc: nu scriu, dar devin surse. Am pierdut aşadar o ştire, dar am primit mult mai multe. Eu sunt cel în cauză. Ah, şi-am renunţat să mai fiu singurul bou care îşi dă demisia când îi este blocată o ancheta. Mi-am dat seama că tot ei câştigă.

Te-ai simţit folosit vreodată de cineva?

Uneori. Şi am avut şi dovada. Mă refer la activitatea în presa scrisă. Fără voia mea. Eu am scris, iar alţii au profitat de investigaţiile mele şi şi-au făcut jocurile. Am aflat târziu, la o lună sau luni de zile după. Eu mi-am făcut treaba. Niciodată însă n-am scris o anchetă la comandă. În sensul că problema era neagră şi eu să-i spun că-i albă. Am refuzat şi nu mi s-a întâmplat nimic. Doar că nu mi s-a mărit salariul, n-am mai primit prime şi am fost tăiat de pe lista celor care plecau în delegaţii. Mi-am asumat aceste riscuri.

Cum ai reacţionat când ţi-ai dat seama de asta? Ai fost dezamăgit de tine?

Nu aveam cum să fiu dezamăgit de mine pentru că eu n-am ştiut că alţii merg cu articolele mele şi şantajează sau îşi rezolvă alte probleme. Eu am venit cu ideea, am finalizat ancheta, iar cei de sus au stabilit că e rost de câştig. M-au tot dus cu vorba cu publicarea, apoi am aflat investigându-mi şefii. Uneori mi s-a spus în faţă: nu se poate să apară. Atât. Am înţeles că n-am ce face după ce mi-am mai dat demisia pentru blocarea unor anchete. Nici aici n-aş fi putut să fiu dezamăgit pe mine pentru că în toată presa să întâmplă la fel. Ah, că le-am făcut scandal şefilor nu mai contează. Eu vorbeam, iar ei îşi lua salariile babane şi îşi vedeau de treabă.

Notorietatea se câştigă şi dacă te iei de piept cu cineva cunoscut, o vedetă?

Sigur că se câştigă şi aşa, dar eu n-am procedat aşa. S-a întâmplat să intre în vizorul meu câteva vedete, mă refer doar la partea online. În rest, anchetele din presa scrisă au prevăzut şi personaje mai putin cunoscute ca vedete, dar şi oameni din prim planul vieţii sociale.

Scrii pentru cititori sau pentru succesul personal?

Am scris doi ani şi ceva zi de zi fără să câştig un leu. Pentru ei am făcut-o. Pentru ei mi-am pierdut nopţile şi m-am certat cu o groază de oameni importanţi. Nu m-am gândit că voi face un blog de succes şi că voi câştiga vreun ban. Mi s-a părut nedrept. Dintotdeauna am crezut că jurnalistul este un justiţiar. Este cel care scoate la iveală tot ce este dosit de autorităţi şi de oameni importanţi. Aici însă i se termină misiunea. Dezvăluie şi aşteaptă să se întâmple ceva. Nu stă cu mâinile în sân, dar nici nu poate scoate pistolul şi să-i răzbune pe cei mulţi. El doar demonstrează că s-a încălcat legea şi că x ar trebui să plătească. Mai departe este treaba autorităţilor să rezolve problema. Niciodată nu m-am gândit la succesul personal. În sensul că scriu pentru a avea succes. Nu, o fac pentru că aşa simt. Şi-am avut succes.

Cum alegi să publici o informaţie? În funcţie de ce criterii?

Evident că o aleg în funcţie de importanţă. Acum scriu mai puţin şi de obicei doar interviuri şi informaţii exclusive, rareori câte un editorial. Înainte însă îmi alegeam ştirile în funcţie de importanţa lor pentru o anumită redacţie. Pentru cei de la Pro nu era aşa important ca la Patriciu se fac restructurări, de exemplu, dar la Adevărul era fierbere, iar lumea era buimacă. Cu ajutorul surselor le dădeam informaţii de care aveau nevoie. Cam asta este pe scurt.

Dacă o redacţie, indiferent care ar fie ea, îşi dă un sentiment de apartenenţă, presa solitară nu te lasă descoperit în faţa presiunilor care vin din sfera politicului, economicului etc?

E drept, dar eu am făcut investigaţii şi reportaje care rareori au fost blocate din aceste motive. De obicei interesele financiare sunt cele care duc la blocarea unor anchete, nu cele politice. În fine, eu n-am scris pe politică, aşa că nu mă pot pronunţa cum au făcut cei de acolo.

Cum reuşeşti să te desparţi, obiectiv vorbind, în activitatea redacţională de activitatea de marketing şi invers?

Simplu. Eu nu fac marketing. N-am trimis niciun e-mail cu o propunere. Toţi clienţii au venit la mine. Şi nu pentru că-s genial, superb şi am rude/prieteni cu nu ştiu ce nume, ci pentru că am trafic bun, influenţă, rank şi target-ul pe care-l doresc clienţii. Mai mult: am credibilitate. În doi ani şi ceva am făcut o singură solicitare de publicitate printr-un sms când cineva îmi mulţumea pentru o ştire banală, iar eu i-am spus că mulţumirile le primesc în cont după ce eliberez factura. Eu am glumit, dar omul mi-a cerut un preţ. I-am spus şi am făcut un contract pe şase luni. În rest, n-am dat telefoane sau e-mail-uri cu oferte. Sigur că au existat clienţi care au considerat că pot avea influenţă asupra conţinutului editorial dacă plătesc publicitatea. Le-am scos bannerul şi am pierdut zeci de mii de euro. Crede-mă că aveam ce face cu ei şi că nu mi-a fost usor să spun stop. Numai că prefer să mănânc o pâine decât 10 şi să-mi rămână în gât fiecare bucatură.

Cum vezi jurnalismul românesc?

Este un peisaj absolut dezolant. Ca jurnalist de 19 ani pot să-ţi spun că trăiesc un coşmar când deschid un ziar sau mă uit la tv. De aceea de o vreme nu mai citesc ziarele în fiecare zi iar la tv mă uit la ştiri cam de patru ori lunar. Este visul oricărui politician să vadă distrusă presa. Este o industrie în agonie, cu sclavi mulţi şi fără putere. În schimb, avem jurnalişti de calitate care fac site-uri, reviste şi chiar câştigă premii internaţionale prin investigaţiile lor. E altceva. E luminiţa de la capătul tunelului. Putem spera că aşa ceva va fi posibil şi în marea presă. Cândva. Probabil peste vreo câţiva ani. Un deceniu, cred.

Dar fenomenul politic?

Un circ continuu de care-mi este greaţă.

Reporter virtual. Adică?

Trăim tot mai mult în lumea virtuală. De aici şi numele. Cu surse bune şi scriitura pe măsură, un site poate fi peste tot şi nicăieri  . Nu poţi să pui mâna să rupi ziarul când nu-ţi convine, dar poţi afla ce ţi se întâmplă înainte ca evenimentul să aibă loc. Pe surse şi exclusiv, evident.

Este ireală activitatea sau ştirea?

Pot să-ţi răspund cu no comment :). Evident că este reală ştirea, dar şi activitatea. Altfel cum ai citi? Altfel cum ştirea s-ar adeveri şi ai spune: bă, Lovin ăsta iar a avut dreptate. Eu am surse, nu musai dreptate. Surse bune. Şi cred că atunci când scriu un editorial şi fac nişte scenarii cu ce se va întâmpla nu o fac pentru că am visat noaptea, ci pentru că mă bazez pe informatii. Puţin şi pe intuiţie, dar baza stă în informaţii.

Şi totuşi există oameni care îşi dau informaţii din interiorul redacţiilor. Cum îi capacitezi?

Nu-i plătesc, dacă asta vrei să spui. Îmi dau pentru că ştiu că niciodată nu voi divulga sursa, apoi ştiu că atunci când public ceva se mişcă lucrurile. De exemplu, scriu că la un ziar nu s-au dat salariile de nu ştiu când. În aceeaşi zi sau în trei zile maximum se rezolvă problema. Eu doar arăt cu degetul şi patronii strâng cureaua şi plătesc ca şi cum le-ar fi ruşine. Este doar un exemplu banal. Aşadar, sursele mele au încredere in mine, ştiu că pot să aflu mai multe dacă îmi arată firul roşu al ştirii, nu se tem că voi primi şpagă să-i dau în gât şi să blochez informaţia, apoi sunt un tip simpatic. Nu? 

Exploatezi şi sentimentul frustrare al sursei?

Nu eu o fac. Oamenii spun din cauza asta.

Un milion de euro vs. adevăr. Ce alegi? Fii sincer!

Un milion de euro aş răspunde ca orice om sănătos la cap. Depinde însă. Contează despre ce adevăr vorbim şi mai ales contează cine dă milionul. Mai mult, contează ce trebuie să faci. E foarte puţin probabil să ţi se ofere un milion pentru a nu publica o informaţie, ci deseori ţi se cer alte servicii. Să revenim însă la adevăr. Să presupunem că eu aflu că o firmă deversează în nu ştiu ce râu o otravă care ajunge în robinetele oamenilor. Aş avea de ales să spun că 10.000 de oameni vor muri dacă vor bea apă sau să iau un milion şi să tac. N-aş lăsa nici 10 oameni să moară pentru milionul ăla. Cum aş putea închide ochii noaptea când aş şti că patul meu matrimonial de lux a fost cumpărat cu moartea unor oameni?! Aşadar nu-mi rămâne decât să mor sărac sau oricum în condiţii decente. Şansele mele să mă îmbogăţesc ascunzând adevărul sunt de 0,001. Am prostul obicei să mă gândesc mereu la alţii, la cum îi afectează ce urmează să se întâmple sau ce se întâmplă. Nu mă pun pe mine niciodată pe primul loc, ci pe ei. Şi ei chiar nu merită uneori să fac asta. Sunt defect însă şi nu pot altfel.

Vin unii şi cer imparţialitate celor din media. E posibil acest deziderat?

Sigur că este posibil. Depinde unde lucrezi.

Între imparţialitate şi echilibru ce alegi?

Nu poţi fi echilibrat dacă nu eşti imparţial. Cum să judeci drept dacă ai un favorit?

Acoperă veniturile tale cheltuielile lunare profesionale şi domestice?

Încă da. Din păcate, deontologia mea (cum îmi zic cei care cred că publicitatea înseamnă şi cumpărarea politicii editoriale) mă împiedică să mă dezvolt. Ei spun, „bine, mă deontologule”, dar au bani şi cumpără pe alţii. Eu spun că nu există preţ pentru credibilitatea mea. Bun, nu? E corect. Nu te aplaudă nimeni însă, ci zic că eşti prost. Într-o ţară în care neseriozitatea este la ordinea zilei, în care hoţia este un stil de trai, cum naiba să refuzi nişte bani pentru că unul n-are chef să apară pe site ştiri despre x şi să-i publici tu ştiri despre y? Ei bine, e posibil. Cu sacrificii. Nu ştiu cât de mult o voi duce în stilul meu, dar când voi simţi că nu mai pot, atunci n-am să mai fac asta. Am să-mi vând site-ul şi mă voi ocupa de altceva.

Cine te enervează?

Nesimţiţii. Îi vezi peste tot: în trafic, pe stradă, la tv. Nu spun proştii, pentru că e general. Până la urmă nimeni nu este buricul pământului şi toţi suntem proşti în anumite domenii. Nesimţirea e mai gravă. Un prost poate trece peste tine cu maşina din prostie. Nesimţitul o face pentru că aşa vrea.

Ce-o să faci în 2012?

Nimic special. Ca toată lumea, voi încerca să supravieţuiesc. Cu o menţiune: independent. În rest, încerc să fac din Reporter Virtual un site şi mai bun.