O zi frumoasă

Telefonul Adinei a sunat înțepător. Parcă eram pe altă lume. știam că trebuie să mă ridic din pat, dar fiecare intenție a mea era întâmpinată de o senzație de prăbușire. Mă culcasem pe la ora 11 noaptea, iar ceasul arăta două fără un sfert. Bezmetic prin casă, prin semiîntuneric să nu deranjez iremediabil toată suflarea, m-am îmbrăcat și am ieșit pe ușă. Durerea surdă din piciorul stâng se accentua la fiecare pas. Mă și gândeam cu disperare ce ar urma să fie ziua care abia începea. O tortură, un calvar.

Mașina cu care urma să mergem către București aștepta la locul întâlnirii cu semnalizarea pe stânga aprinsă. Șoferul meșterea ceva la bordul mașinii. Ne-am salutat somn

oroși, mai mult eu, recunosc, și am plecat să preluăm cei trei copii și pe părinții lor. Micuții se aflau la prima ieșire din județ. Totul era o premieră pentru ei. Am aflat că nici nu dormiseră în seara precedentă din cauza emoțiilor generate de drumeția la care urmau să pornească.

Ne-am așezat în mașină și am pornit. După câteva minute de mers pe autostradă durerea a dispărut ca prin farmec. Durerea din picior. M-am simțit ca un atlet gata să pornească în cursa vieții lui. Asta era starea mea de spirit, dar și fizic mă simțeam foarte bine.

După câteva ore de mers am ajuns la București. Copiii se uitau în jur și sorbeau din priviri totul. Vroiau să vadă, să înțeleagă și, mai ales, să se bucure. Capitala, locul despre care au auzit numai la televizor, era la picioarele lor. Au vrut să vadă Palatul Parlamentului, Casa Presei, Romexpo... Timpul era foarte comprimat.

Au ajuns și la Guvern, acolo unde era destinația oficială. Au fost felicitați și premiați, intervievați, fotografiați...

Următoarea etapă a fost vizita în studiourile Antena 1 și Antena 3. S-au plimbat printre redactori și reporteri, au mers în regia de emisie, ba, chiar au fost în direct la jurnalul de știri...

Ne-am întors pe Valea Prahovei să vadă și o altă zonă a țării. Privirile lor parcă mă atrăgeau înăuntrul sufletelor lor.

- Ați fost vreodată la Mc Donald's?

- Nu, au spus în cor.

Nici nu aveau cum să fi fost. Mi-am dat seama de stupiditatea întrebării mele abia după ce porumbelul mi-a ieșit pe gură.

Ne-am oprit la Brașov pentru chestiunea asta. Acolo am avut sentimente stranii, ciudate, contradictorii, dar frumoase. Cei trei micuți aveau ochii ca niște oglinzi, soarele strălucea în ei și se bucura la rândul lor. Râsetele lor răsunau puternic și contrastau cu modul pseudoliniștit al vieții citadine. Parcă erau clinchete de clopoței care te invitau să te trezești la viață, să ieși din din tine și să alergi către fericire.

Aveam lângă mine trei vlăstare frumoase, și la propriu, și la figurat. Ei erau cei trei copii care au găsit monedele dacice în vizuina unei vulpi, ei erau cei care le-au dus acasă, ei sunt cei ai căror părinții a predat comoara autorităților, ei sunt cei care au fost premiați financiar. Cu bani alături de ei, nu știu dacă au mai avut vreodată atâția bani gheață în mână vreodată, nu am întrebat și nu mă interesează, ideea era că puteau să facă ce vroiau cu banii respectivi. Micuții se bucurau teribil. Știți de ce!? De faptul că montau și se jucau cu jucăriile din Happy Meal-urile de la Mc...

Când am ajuns acasă, de fapt când au ajuns ei acasă, ne-am luat la revedere. Au zis că se bucură că ne-am cunoscut.

Adevărul e că situația e inversă, eu m-am bucurat că i-am cunoscut. Că am văzut suflete neatinse încă de realitățile vieții. Mă rog ca acestea, realitățile, să le rămână străine de-a pururi...