Visam în timpul adolescenţei la o iubire cum "n-a fost şi nu e", vorba lui Ducu Bertzi. Îmi imaginam că sufletul meu se va deschide, că voi învăţa asta, şi că se vor apropia de mine fetele cărora le va plăcea scriitura din prefaţă. Am avut mult timp, cred că mai am şi acum, teama de ridicol. Nu ştiu de ce frumosul pe care îl nutream, pe care îl doream, mi se părea că frizează ridicolul. Priveam cu disperare în jur atunci când vroiam să spun ceea ce credeam despre o persoană. Dacă mai era şi fată se termina şmecheria. Mă înroşeam, îmi transpirau palmele, mă bâlbâiam, iar creierul devenea un organ numai bun de consumat energia corpului, fără a produce, în schimb, ceva.
De aici au părut tot soiul de întâmplări care mai de care mai ciudate şi cu consecinţe pe care nu aveam cum să le anticipez nici în ruptul capului, darămite să le mai şi doresc. Îmi aduc aminte foarte bine despre o chestiune întâmplată când eram la liceu. Se organizase un fel de banchet, o seară de dans. Erau prezente toate colegele mele, toate cele 34, eu fiind singurul băiat din clasă. Mă cocoşeam eu pe la orele de atelier, acolo apelau mândrele la mine să le scot din bucluc. Trăgeam la pilă, tăiam cu bomfaierul, măsuram cu şublerul, desenam schiţe etc. Dar cu toate astea nu reuşeam niciodată să le privesc în ochi. Îmi era ruşine, mă temeam să nu vadă cumva vreuna dintre alea care-mi căzuseră cu tronc că o plac. Ar fi fost nenorocire. Îmi imaginam mereu că o să vină aia care o să fie aleasă pentru mine şi o să mă abordeze ea. Dar să revin la seara de dans. Vă daţi seama, că au venit fetele îmbrăcate în civil, lăsaseră uniformele şcolare acasă. Erau care mai de care mai aranjate. Între ele era una brunetă cu ten măsliniu şi cu ochi verzi, de credeai că primăvara a rămas captivă în sufletul ei.
M-a fascinat atât de mult încât am rămas privind lung la ea fără să scot un cuvânt. Colega mea era în grupul amicelor ei, îşi vedea de petrecere, în timp ce eu o sorbeam din priviri şi mă imaginam dansând cu ea mai ceva ca Fred Astaire cu Ginger Rogers. Uitasem că eram bâtă la dans, că mă fâstâceam dacă s-ar fi întors către mine şi m-ar fi privit.
- Ce te uiţi aşa la mine!?
M-a întrebat Daniela...
Nu am zis nimic şi mă durea că sunt atât de prost, că sunt laş. Am mers la magnetofonul Majak care urla din toate membranele boxelor sale melodia celor de la Modern Talking "SOS for love". Mi-am făcut de lucru acolo.
Am povestit ulterior unei verişoare toată păţania. M-a privit lung şi nici ea nu a zis nimic. A plecat, lăsându-mă şi mai răvăşit.
Anii au trecut, unii prin mine, alţii pe lângă mine, şi am aflat că nimic nu e bătut în cuie. Drumul care mă ducea, aparent, către un faliment emoţional, a fost de fapt cel al succesului. Chiar dacă e foarte greu să trăieşti cu îndoiala, cu nesiguranţa, cu timiditatea, chiar dacă ai impresia clandestinităţii, cineva te simte, cineva te va ştii, cineva te va afla.
Important este un singur lucru, romanul vieţii tale, manualul de utilizare a sufletului tău, să fie deschis la prefaţă. Sinteza să fie oferită în mod uşor de consumat şi într-un timp scurt, dar să ai grijă să pui şi un scaun lângă masa pe care ai aşezat cele două cărţi. Pentru cel care va vrea să le citească, să le pătrundă şi, mai ales, să le înţeleagă.
Mă bucur că am trăit până aci, de aici încolo aştept să scriu după dictare, la fel ca şi până acum, după aceeaşi dictare a vieţii, chiar dacă e posibil să fie mai greu din cauza auzului tot mai slab, al tremurului mâinilor şi al intelectului care devine tot mai rigid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu