Cu paşi mărunţi, uşor legănaţi de anii purtaţi în spate, băbuţa se apropie de uşa casei. Mai aruncă o privire în urmă să vadă dacă nu cumva a uitat ceva "nearanjat". Lumina stinsă, aragazul e oprit - îşi aduse aminte de nenorocirea care s-a abătut asupra unei prietene vechi din cauza asta. Lăsase, uitase defapt, aragazul aprins şi a plecat la piaţă. A iubit-o Dumnezeu! Când s-a întors casa ei era în stradă. O explozie i-a devastat apartamentul modest de la marginea oraşului. -, apa e oprită... Clanţa a trosnit sub greutatea mâinii zbârcite, semn că uşa s-a deschis. De fiecare dată clanţa anunţa vecinii când bătrâna pleca de acasă. Nu a mai fost unsă de câţiva ani. Nici nu avea cine să o facă, bărbatul îi murise în război, băiatul e la casa lui, iar fata ei avea destule pe cap să se mai ocupe şi de uşa unei babe singure.
Şi-a strâns pe lângă ea pardesiul ponosit să se apere de vântul care adia afară. Nu era frig, dar la anii ei e greu să suporţi o răceală. Vorba aia, îşi spunea singură: "la balega moale puţină apă-i trebuie!". Un zâmbet i s-a culcuşit şugubăţ în colţul gurii. I-a plăcut toată viaţa să zâmbească măcar, dacă nu putea să râdă. Ajunsă în stradă a început să caute din priviri în jurul ei. Nu dorea să treacă pe lângă cineva cunoscut fără să dea bineţe. "De la o vârstă nu îţi mai permiţi luxul să ratezi ocaziile de a-i vedea pe prieteni". Cei care o cunosc, care-i ştiu viaţa, o privesc cu milă, cu compasiune şi o consideră o ciudăţenie oarecum. Gârbovită, dar demnă - ce stranietate în această asociere reală -, se luptă cu viaţa, nu pentru a o doborî, ci pentru a face faţă greutăţilor ei. Nu se plânge, deşi ar fi îndreptăţită, ba chiar de înţeles. Primăvara face mereu acelaşi drum.
S-a oprit lângă piaţă... Trage aer în piept şi răsuflă adânc. Drumul, nu prea lung, pare că i se lungeşte în fiecare zi. Nu îl mai străbate ca în tinereţe, e tot mai greu, tot mai istovitor. Doi tineri se apropie de ea, încetinesc pasul şi o privesc atent. "Hai, dragă, să îţi iau un trandafir de la florăresele din piaţă.", a zis tânărul îmbujorat de fericire că-şi ţine iubita de mână în văzul lumii. Ce minunăţie e asta, să te umfli în pene cu iubirea ta, să stârneşti zâmbete de admiraţie prin îmbujorările inocente ale obrajilor.
Dintr-o altă direcţie a trecut grăbit un bărbat cu pardesiu şi o servietă neagră. Aproape că alerga pe trotuar şi vorbea la telefon. Bine că a zărit-o la timp, altfel o dobora la pământ. "Cine ştie, săracul, ce griji o avea şi el", şi-a doamna în gând. Cu colţul baticului şi-a şters o lacrimă imaginară. Este un obicei al ei. Adeseori e văzută făcând asta. Poate că îşi plânge încă soţul care nu s-a mai întors. Lacrimile nu mai izvorăsc... au secat! A strâns din nou pardesiul pe lângă ea şi a privit lung la coşul pe care îl aşezase pe caldarâm. Pe măsură ce clipele treceau şi soarele înainta către apus strada devenea tot mai agitată. Unii îşi pregăteau weekend-ul, ieşirea la munte, alţii se grăbeau către case stabilind la telefoane ce filme aveau să vadă culcuşiţi în iatace şi cu un pahar de vin alături.
"Dă-i, dragă, şi tu ceva acolo", a zis o doamnă blondă, bine îngrijită, în timp ce trecea pe lângă ea agăţată de braţul unui bărbat cu fular Burberry. Pentru a-i demonstra sensibilitatea cu care e înzestrat, omul s-a oprit şi i-a pus în coş o hârtie de cinci lei.
Ziua a trecut, greu şi obositor.
Profesoara de geografie s-a aplecat cu greu şi a ridicat coşul de jos. Un buchet de ghiocei din cele patru învelite în staniolul recuperat din ambalajele de ciocolată aruncate prin parc murise. L-a aruncat la coş. Cu Celelalte trei buchete se va întoarce mâine.
Poate va avea noroc şi le va vinde.
Acum are bani de un kilogram de cartofi şi o pâine...
În drum spre casă a fost din nou atentă să nu omită să salute vreun necunoscut.
Poate că era pentru ultima dată.
Un comentariu:
Nu m-ai stors o lacrimă, au curs și curg și acum când trimit mesajul.
Te salut viață așa cum ești, te salut ca și cum ar fi pentru ultima dată!
Trimiteți un comentariu